A01 – 1 Introducere în audiovizual

Nota autorilor

 Acest manual de tip MMR, ca nume disciplinar dat unui tip de material de studiu academic de gen, continuă seria unor abordări de dată relativ recentă, fiind modelate prin analogie cu domeniile tradiţionale de studiu. Numele sugerează că există un obiect, „de tip MMR”, care poate fi numit, de exemplu, „manual combinatoriu text şi/sau audiovizual”, este în sine un obiect de studiu folosind metodologii acceptate. Acest lucru poate fi cotat şi ca „manual alternativ”, dar este important de înţeles că cea mai mare parte de cercetare academică a exclus aproape tipul de specializare „la televizor”, lăsând audiovizualul să facă deliciul altor domenii şi contexte. Manualul de tip MMR este un fenomen relativ nou, la fel ca multe alte configuraţii bazate pe componente multimedia ce au luat o amploare fără precedent, mai ales în ultimele decenii.

Dacă este posibil la început de secol 21 să se vorbească despre o formulă de studiu „adusă la zi”, manualul de tip MMR,  în cadrul unui complex universitar,  prezintă, într-o formulă care nu era posibilă prin anii 70 ai secolului trecut, caracteristicile distinctive ale acestui nou mod de studiu. O asemenea abordare impune dezbaterii publice, dar şi specialiştilor de domeniu, noi incitări despre cum să conceptualizeze un obiect necesar studiului, pe modalităţi multiple, cu o pondere în continuă creştere a componentelor audiovizuale de tratare. Aceste dezbateri, care sunt cu precădere metodologice, au statut complicat într-un cadru încă de tatonare, tributar metodelor tradiţionale dar mai ales în funcţie de particularităţile istorice ale unui model didactic ce s-a impus categoric şi emblematic în mari centre universitare, peste tot în lume.

În primul rând, experienţele incipiente, cu multiple formule combinatorii, au stârnit, nu o dată, un adevărat litigiu, de multe ori la nivel internaţional, privind includerea unor diverse materiale ilustrative audio şi/sau video care, deşi erau difuzate public la televizor, ca produse proprii organismelor mass-media, nu puteau fi asimilate (integral sau parţial) ca obiect principal de studiu, fără acordul autorilor (distribuitorilor) şi a altor proceduri extrem de complicate şi neunitare. Apoi, au fost sumedenie de idei preconcepute ce, din start, eliminau orice statut academic-valoric unui produs de gen, destinat cu precădere unui consum public nediferenţiat. A trecut chiar destul de mult timp până ce televiziunea, ca atare, să fie considerată ca fiind demnă de un studiu academic. Acest refuz constant, pe care trebuie să recunoaştem, era evident în abordările intelectualiste, a devenit semnificativ în raport cu un întreg mediu care a suferit un recul istoric de neîncredere, teamă şi dispreţ. Multe din punctele de vedere, care implicau adesea invocarea unor suficiente neajunsuri provocate de televiziune – atât ca motivaţii de origine dar şi ca simptom al unei adevărate boli sociale – au făcut  ca mulţi cercetători să semnaleze un fel de handicap permanent, ce însoţea orice plus tehnologic ce amplifica audiovizualul. Era şi un fel protectiv pentru genuri populare şi forme de reprezentare publică ce au primit „aviz valoric” în cetate (şi ne referim aici, cu precădere, la cinematograf).

Un al doilea impediment a fost acela că, televiziunii nu-i pot fi acordate, conceptual, suficiente garanţii de autonomie, caracterul specific al acesteia ca un mediu tributar unor mari şi bulversante interese economice, politice, scoţând-o definitiv din zona unei libere şi echilibrate exprimări. Astfel, televiziunea a ajuns să fie considerată ca fiind mai mult decât un simplu transmiţător de date, informaţii, configurări şi dinamici ale lumii, cu recunoscut impact valoric civic sau artistic, majoritatea conţinuturilor ofertelor TV fiind tributare unor interese ţinând mai mult de zone oculte.

Şi totuşi, prin încercări repetate, s-a reuşit impunerea unor materiale diverse ce fac referinţe directe, surprind contururi, forme şi conţinuturi  specifice fenomenului televizual, folosind adesea comparaţii pertinente cu alte mijloace de reprezentare publică, cu o atenţie deosebită pentru şi o din ce în ce mai oportună dezbatere despre natura fenomenului audiovizual de impact şi a publicului din ce în ce mai labil în dependenţele sale faţă de televiziune.

Am putea spune că, manualele de tip MMR (premise ale acestora) încep să apară după anul 2000, cu precădere din surse  ce-şi permit o revigorare (sau chiar renunţă!) la formulele tradiţionale de „carte şcolară”.  Acestea au apărut, în general, sub formă de ghiduri pentru învăţare. vizionare şi comentarii, ataşate unor programe sociale, educative, turistice, de divertisment ş.a.m.d.

Un alt corp de materiale este de asemenea organizat prin idei, creaţii şi reprezentări de autor, care formează un altfel de contingent de autori ce se vor legitimaţi prin simpla atenţionare publică. În asemenea produse se „pun în pagină” puncte de vedere, trăiri personale, subiective dar şi o mare gamă de (re)formulări pe largi zone tematice de interes, cu explicaţii şi incitări la dialog. Metoda critică aici este extrapolată de la critica de tip tradiţional, la una de tip factual, puternic marcată de unicitatea momentului, surprins şi reconfigurat pentru „luare aminte” a unui fapt ce se vrea sau tinde către exemplaritate. Textele indicative se oferă unui public având nu numai o „eternă sete de informaţie” dar şi menite să satisfacă nevoia de a ne (re)configura în lume, cu lumea.

La modul general, până la sfârşitul mileniului trecut, un manual era produsul unui for exclusiv şi de „cultură înaltă”. Chiar şi manuale de tipul „Arta de a te descurca în viaţă” aveau un autorat, dacă nu recunoscut şi validat academic, cel puţin din zone „demne de încredere”.

Interesul stârnit de noile tehnologii şi mijloace de comunicare în masă au repus în discuţie problemele legate de modalităţile specifice de concepţie, creare şi reprezentare a unor noi şi performante îndrumare, ghiduri, manuale ş.a., pedagogi şi oameni de ştiinţă, creatori de gen implicându-se activ într-o adevărată operă de restructurare. Este parţial o consecinţă a noilor metodici de abordare, interpretare şi ajustare a demersurilor umane,  care subliniază atât contexte şi relaţii sociale fără precedent, dar şi o mai precaută anvizajare a unui viitor atât de imprevizibil.

Ne continuăm aceste note de început prin a face o precizare: când vorbim de (audio)vizualizare, ne referim nu doar la „imaginile sursă ale unui ecran” (cu precădere, film sau imagini statice) ci şi la capacitatea de vizualizare în general – aici fiind incluse şi textul de carte (cu sau fără ilustraţii), alte înscrisuri ce apar pe diverse suporturi. S-a generalizat însă termenul de „lecturare” (în cazul textelor scrise pe suport de hârtie), cel de „vizualizare” fiind implicit. De aceea, în această abordare, repunem în discuţie termenul de (audio)vizualizare, tocmai pentru a-i surprinde unele particularităţi puternic augmentate de mijloacele moderne de comunicare. Aşadar, (audio)vizualizarea a devenit astăzi un fenomen mult mai complex decât în urmă cu o sută de ani.

Dar, dacă vorbim de „audiovizualizarea unor cursuri”, nu putem trece peste o primă problemă ce se formulează firesc: dacă învăţăm şi prin intermediul unor modalităţi audio şi/sau video, audiovizualizarea însăşi… se învaţă?

Deprinderea perceperii şi asimilării audiovizualului, alături de alte modalităţi informativ–formative, apare astăzi ca o componentă universală a comportamentului uman: toată  lumea ştie / ar trebui să ştie  vizioneze o reprezentare de gen. O asemenea „ştiinţă” ar fi, la o primă vedere, doar o capacitate culturală, un volum de cunoştinţe şi deprinderi de care unii dispun sau nu (sunt „incapabili să vizioneze” ori să reproducă, „relateze” despre ceea ce au vizionat), a fost considerată de obicei ca putând fi cel mult acţiunea de a asculta şi a privi, dacă nu cumva numai o particularitate a percepţiei individului, a capacităţilor lui logic-raţionale şi sensibile,  o modalitate tehnică a cunoaşterii „ştiinţifice”, nu însă şi subiectul ei activ. Multe dintre ştiinţele socio-umane s-au apropiat în chip diferit de această activitate  culturală  atât  de răspândită care este audiovizionarea  şi de conduita mai mult sau mai puţin adecvată a unui receptor (numit adesea, din nevoia de distincţie savantă faţă de practica audiovizionării comune – telespectator).

Simplu spus, într-o primă accepţiune, tradiţională, dar şi preliminară, „elementară” – căci  se configurează la nivelul educaţiei elementare – perceperea şi asimilarea audiovizualului n-ar putea fi altceva decât un ansamblu organizat de deprinderi, probate practic, ale audiovizionării şi interpretării corecte, adecvate ale unei realităţi şi/sau reprezentări date. Act cultural devenit indispensabil, puternic asimilat de lumea civilizată (sau dezvoltată) actuală, – care ar deveni aproape de neconceput în absenţa acestui instrument din ce în ce mai important în cunoaştere –  percepţia şi asimilarea audiovizualului (înglobat şi diferenţiat printr-o sursă autonomă – gen televizor, computer, smartphone, tabletă, rama electronică ş.a.) reprezintă în momentul de faţă unul din atuurile progresului uman. Audiovizionarea însă, o ştie bine oricine, nu se „învaţă” la şcoală, după procedee şi metodici recomandate de profesori, de cele mai multe ori impactul  cu audiovizualul producându-se spontan, primele vizionări dar şi multe din cele ulterioare având efecte de o importanţă covârşitoare.

Considerând alfabetizarea cu audiovizualul ca un prim nivel al perceperii şi asimilării fenomenului, de la care se tinde spre acele audiovizionării ce presupun un grad din ce în ce mai înalt de iniţiere (căci trebuie să se „descifreze” reprezentări înalt formalizate, „abstractizate”), înseamnă să atribuim acestei îndeletniciri valenţe didactice, ca o componentă a sistemului educaţional. Dar, orice definiţie didactică a audiovizualului rămâne una restrictivă, indispensabilă, în mod necesar extensibilă.

Nefiind o apologie (dar nici o critică) a perceperii şi înţelegerii didactice a audiovizualului, în seria de lucrări pe care le propunem nu facem o didactică a audiovizualului, adică un şir de prerogative, recomandări despre ce şi cum trebuie vizionat şi cum poate fi înţeleasă  reprezentarea audiovizuală. Este însă limpede că orice demers de acest gen, trebuie să îl ajute pe cel ce audiovizionează să înţeleagă complexitatea actului „banal” pe care îl săvârşeşte în momentul recepţionării unui compoziţii audiovideo, fie el program TV, sau un stream de pe un site oarecare. Adică, să vadă, să audă şi să înţeleagă  în calitatea lui de receptor inconfundabil  reprezentarea la care asistă.

În timpurile recente, aspectul audiovizual a devenit un lider în inovaţie tehnologică. Folosirea intensivă a tehnologiilor informaţionale au transformat lumea în care trăim şi continuă să o marcheze decisiv pe multiple paliere. Interactivitatea cu telefoane mobile, televiziune digitală, comunicaţii prin satelit, internet, film sau realitate virtuală de înaltă definiţie au devenit elemente de zi cu zi ale mediului nostru.

În acest context, producţiile audiovizuale au devenit fundamentale în formarea valorilor culturale, în componentele sferei sociale, în domeniul economic, a industriilor audiovizuale.

Pentru comunicarea audiovizuală, la fel de importantă ca şi crearea şi  transmiterea de mesaje, este asimilarea noilor tehnici şi instrumente ce trebuie să fie adaptate la mass-media tradiţionale, vizând cu precădere conţinutul şi forma de recepţie. Asocierea pe termen lung a mass-media la noile media, oferă deja multe teme de discuţii dar şi rezultate controversate. Acest new media nu este doar un artificiu formal, ci un fenomen înglobator, ce impune serioase reforme în majoritatea domeniilor de manifestare.

Potenţialul naturii pluraliste şi interdisciplinare de conţinut impuse de fenomenul de comunicare mixtă (text-audio-video) şi interacţiune cu realitatea, nu puteau să nu marcheze decisiv orice demers pedagogic, metodologic, de studii instituţionale şi profesionale, ce depăşesc domeniul strict didactic şi pe cel generic numit multimedia.

În sinteză, se pot menţiona câteva din punctele comune actului comunicaţional, dar şi particularităţi ale unor astfel de reprezentări:

  • şi combinatoria text – imagine – sunet are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalţi, în mediul din care fac parte;
  • în procesul de compunere, realizare şi reprezentare, prin conţinut şi formă se urmăreşte atingerea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;
  • orice proces de învăţare prin mixajul text – multimedia are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (textul propriu-zis, acţiunile verbale şi nonverbale observabile şi auzibile în partea ilustrativă de către receptori), metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte sau de elementele concret expuse) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui);
  • orice proces educaţional text-multimedia este dependent de un context, adică are loc într-un anumit spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă, prin tehnologia PC realizându-se cea mai oportună soluţie;
  • procesul de învăţare în baza unei oferte combinate de text şi multimedia are un caracter dinamic, prin însăşi combinatoria elementelor componente care, o dată intrate în flux au o anumită evoluţie, prin care se schimbă, se modifică, într-o măsură sau alta, comportamentul persoanelor aflate în proces, ce au posibilităţi multiple de adaptare, înţelegere şi asimilare;
  • procesul de învăţare de tip text-multimedia nu are un caracter ireversibil, în sensul că, o dată transmis un mesaj, el poate fi revăzut, interferat rapid cu alte surse, distribuit în zone de dezbatere şi, în multe cazuri, cu posibilitatea de a-l reconfigura (cu chei de acces şi verificări prealabile);
  • în situaţii inedite, pe subiecte de actualitate, pe cercetări aflate în curs, în cazul unor teme controversate, de noutate, un asemenea demers are un indice de adaptare rapidă, un cumul de stimuli şi interes, un ritm mai alert şi o paletă multiplă de soluţii; simpla localizare pe internet asigurând facilităţi şi legături, practic, nelimitate;
  • semnificaţia dată de un construct text–multimedia (cu diferenţieri şi unghiuri de abordare mult mai numeroase şi mai diversificate decât în cazul subiectelor de gen strict textualizate) poate fi extrem de diferenţiată, particularizată, atât între partenerii primari ai actului comunicaţional (profesor – elev), dar şi între receptorii aceluiaşi compus; interrelaţia dintre elevi (studenţi) poate fi puternic amplificată, cu rezultate mult superioare oricăror „cercuri de studii” tradiţionale;
  • orice compus educaţional are un conţinut latent (ce se configurează prin înţelegere, asimilare, memorizare şi redare conceptual corectă) şi unul manifest (prin punerea de probleme, prin trecerea de la teorie la practică, prin experiment contextual ş.a.), adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ;
  • obiectivitatea sau subiectivitatea unui asemenea construct, ce mixează textul cu imaginea şi sunetul, pot fi în egală măsură atribuite atât comunicatorului cât şi receptorului, pe baza unor criterii de interpretare extrem de diversificate înainte, în timpul şi după reprezentarea propriu-zisă.

Autorii mai menţionează că prezentele lucrări, înseriate cu coduri distincte, se compun dintr-o serie de texte originale, lucrări de licenţă, teze de doctorat, dar şi inserări de texte cu autori consemnaţi, alături de fragmente colate sau recompuse ale unui mare număr de autori a căror menţionare nu este semnalată expres. Nu este vorba însă de o compilaţie, însuşi modelul mozaicat presupunând concretizări, exemplificări, alăturări care nu îşi propun rigoarea unor expuneri exhaustive. Există şi posibilitatea unor texte apocrife datorită unei imense liste de titluri, lucrări, publicaţii, articole şi informaţii care nu pot prezenta în totalitate garanţii de autenticitate. Un astfel de COMPENDIU, cum mai putem numi un astfel de volum şi următoarele, subliniază intenţia autorilor de a redacta capitole şi subcapitole concise, cu amplificări sau restrângeri deliberate, asupra tematicilor putându-se reveni cu reformulări, completări sau alte note, observaţii, precizări.

Având în vedere că acest domeniu a generat la noi abordări marginale, neordonate unitar, cu o serie de formulări ce stăteau sub impactul momentului (ca însăşi imensa informaţie transmisă prin TV ce nu de puţine ori demonstra a fi incompletă, inconformă cu realitatea, denaturată, cenzurată, tendenţioasă sau fantezistă), autorii încearcă totuşi o ordonare, o expunere logică,  servindu-se  la rândul lor de argumentaţii ce în multe situaţii par speculaţii, ori frizează superficialitatea. Ar fi o viziune „regizată” pe care ne-o dorim  la acest început de drum, cu intenţia  declarată de a câştiga cât mai mulţi susţinători ai domeniului la care ne referim, atât în teorie, cât şi – sperăm – în practică.

De aceea, lucrarea se doreşte a fi şi un ghid practic, util pentru cei ce sunt direct implicaţi (într-un fel sau altul) ori au tangenţe cu acest gen de activitate. În acelaşi timp, este posibil  ca specialiştii de domeniu să reclame subiectivitatea selecţiei sau unele prezentări restrânse. Dorim însă ca prezentarea celorlalte componente să-i dea o imagine de ansamblu ale audiovizualului, în general, televiziunii, în special (datele particulare putând fi găsite în alte lucrări de specialitate). Să nu uităm că  AUDIOVIZUALUL este un univers complex, cu o textură de interdisciplinaritate extrem de puternică, obligatorie, atât în receptare cât mai ales în compunere.  Spre exemplu, un specialist în Comunicare şi Relaţii Publice  ar putea avea rezerve faţă de modelele de relaţionare emiţătorreceptor exemplificate;  dar pentru el va fi extrem de util să parcurgă un minimum necesar de informaţie privind cadrele plastice descrise sau teoria compoziţiei cromatice, schemele literare de compoziţie pentru TV, „arhitectura” dimensiunii sonore sau aspecte privind echilibrul bugetar al producţiei ori politicile editoriale la nivel de trust media.

    Celor ce le vor fi utile aceste pagini într-o abordare didactică, teoretică şi practică

                                   le urăm succes,

iar celor ce le vor parcurge ca simplă lectură-audiovizionare,  

                                                         le mulţumim.

 

Anunțuri