A01 – 3 Premise pentru audiovizual

stelute a13

Pentru a ne apropia însă de esenţa fenomenului, parafrazându-l pe Croce care constata că audiovizualul  „e ceea ce toată lumea ştie că este”, se cer analizate sensurile cu care circulă noţiunea de audiovizual şi accepţiile mai importante ce i-au fost conferite în timp, unele având astăzi doar o valoare documentară.  Gândind la această abordare de teorie şi practică a audiovizualului, urmărim o analiză sistematică a fenomenului prin depăşirea raportării simpliste la „mijloacele audiovizuale”, a erudiţiei şi comparatismului de conjunctură, punând  în centrul atenţiei întrepătrunderea organică a reprezentărilor  audio şi/sau vizuale şi, prin aceasta (prin depăşirea continuă a conceptului tradiţional de audiovizual), o analiză a audiovizualizării, definită ca esenţă şi deschidere multiplă spre orice fel de „limbaj”, „reprezentare”, „comunicare”, „scriitură”, deci trans-audiovizualitate.

A01 - 48Incitanta alăturate de imagine şi text ne e excelent analizată în „Image and Text in Graeco Roman Antiquity” semnată de Michael Squire (Cambridge University Press, 2009) în care autorul recunoaşte că relaţia dintre vizual şi sferele verbale a fost mult contestată în ultimii ani, de la plângerile despre „logocentricism” la vestea marilor „transformări picturale” ale epocii multimedia. Lucrarea, bogat ilustrată, recontextualizează aceste dezbateri prin prisma istorică a antichităţii greceşti şi romane. Squire arată modul în care conceptele occidentale moderne de „cuvinte” şi „imagini” provin dintr-o tradiţie a post-Reformei din teologie si estetică. În timp ce criticii moderni presupun o separare bipartită între imagini şi texte, antichitatea clasică a cochetat cu o relaţie mai dezinvoltă, nerestrictivă  şi deplin angajată între cele două. Prin utilizarea lumii antice regândim teoriile noastre vizuale şi verbale, această carte, prin excelenţă interdisciplinară, reunind clasici ai istoriei artei, precum şi o reflecţie susţinută ce schiţează o altfel de istoriografie: rezultatul este o istorie nouă şi explozivă a vizualizării în abordările culturii de Vest.

Făcând alăturarea dintre scriere, lectură şi audiovizual, nu putem să nu stârnim o serie de întrebări legate  de aspecte profunde ale acestor modalităţi de concepere şi reprezentare.

Reprezentarea grafică a scriiturii a fost de la început mai degrabă oglindirea neliniştii umane faţă de viitor decât descrierea prezentului. Prezentul, fiind indicabil nu se cere reprezentat. Se pare că, prin grafisme, în general, prin scriere, în special, oamenii îşi comunică unii altora informaţii nu despre prezentul care se percepe ne-mediat, ci despre absentul care nu se vede. Istoria scrierii, de la mitogramele pictografice trecând apoi la literele alfabetului, este istoria reprezentării grafice a unor idei din ce în ce mai abstracte şi mai generale despre realitate. Perfecţionarea scrierii – până la volumele moderne editate în milioane de exemplare – a dus nu numai la îmbunătăţirea reprezentării grafice a vorbirii, ci a determinat un imens progres al gândirii,  al nevăzutului. O asemenea idee ne obligă să fim mai prudenţi şi să recitim mai cu atenţie stratificata istorie, nu cu „sens drămuit” de contexte şi interesate plăsmuiri, ci cu obiectivitatea rece, constatativă a faptelor, ca atare. Astfel, va fi uşor să sesizăm că impactul comunicaţional  a fost, rămâne şi va fi cheia de boltă a devenirii noastre, a însăşi fiinţării umane.

Presupunem un student care ar vrea să întreprindă o analiză sistematică a unei reprezentări audiovizuale. Şi-l presupunem pe acest  student îndeajuns de bine informat pentru a nu se mira de deosebirile de abordare care sunt reunite, câteodată pe nedrept, sub denumirea de modalităţi de comunicare; ni-l imaginăm îndeajuns de înţelept pentru a şti că în cazul analizelor de gen nu există nicio metodă canonică, comparabilă cu cea filologică sau sociologică, pe care aplicându-le unei emisiuni de televiziune (de exemplu), în mod automat, să-i poată apărea de îndată structura; şi-l mai presupunem suficient de curajos ca să prevadă şi să suporte erorile, accidentele, decepţiile şi descurajările ce nu vor întârzia să apară pe parcurs; în sfârşit, ni-l imaginăm suficient de încăpăţânat pentru a fi ferm convins că nu este vorba de a obţine „o explicaţie”  a reprezentării audiovizuale aflate în atenţie, un „rezultat pozitiv” care să fie „adevărul” respectivei reprezentări, sau determinarea ei, ci dimpotrivă, să fie convins că este vorba de a pătrunde prin analiză (sau prin ceea ce se aseamănă cu o analiză), în jocul multiplelor semnificaţii, în reprezentarea însăşi; într-un cuvânt, de a realiza, prin judecata, munca sa, pluralitatea  unei asemenea reprezentări.

Un asemenea harnic şi curajos student, o dată găsit, nu va putea evita simpla dificultate de ordin operatoriu, inerentă oricărui început: cu ce să înceapă ? Este audiovizualul „suficient de sigur” şi „îndreptăţit” să ne dea o adevărată imagine a lumii în care trăim, a noastră înşine? Ce legături există între reprezentarea audiovizuală şi celelalte mijloace de formare, informare de care dispunem?  E o alianţă rezonabilă sau o „alăturare duşmănoasă”?

De nenumărate ori, în faţa micului sau marelui ecran avem clară senzaţia parcurgerii unui drum sinuos între realitate şi iluzie.  Televiziunea ne poartă pe acest drum aproape simultan şi aproape inconştient în timp ce telespectatorii  nici nu îl sesizează. Are ceva magic care îl seduce pe cel ce priveşte şi îl face să simtă că apăsarea butonului de oprire ar fi ceva împotriva firii.

Audiovizualul, în general, televiziunea, în special, îşi descrie, în primul rând, publicul: cine este el, ce preferă, cum gândeşte. Mulţi cred că ea există şi are un rol tocmai datorită spectatorilor, datorită celor care vor ceva de la ea. Plierea ei pe dorinţa publicului este incontestabilă dar s-a desprins de mult de această „prioritate”: foarte subtil dar sigur ea îşi conturează independenţa, îşi impune punctul de vedere, induce un anumit comportament, îşi susţine propriile atitudini. Lasă, însă, oamenilor impresia că este în slujba lor…

Descrie ea o realitate ?

Da, propria ei realitate! În rest creează impresia obiectivităţii, a unei transparenţe, a unei simultaneităţi.

Telespectatorii cred că numai ce se arată la televizor este real, actual şi nici măcar nu îşi pun problema, cum fac cu presa scrisă, că informaţiile vehiculate ar viza senzaţionalul, show-ul sau că ar fi exagerate şi chiar false. Mulţi însă au observat că audiovizualul nu e numai reproducere a realităţii, imitaţie a lumii, ci şi activitate creatoare, de făurire şi plăsmuire a unor  constructe inedite. Nu de puţine ori, o publicaţie, o emisiune TV sau un film au declanşat reacţii puternice, imprevizibile pentru factori ce, de altminteri, ar fi trebuit să-şi asume întreaga responsabilitate. Aşa se explică valul uriaş de proteste pe care un film (submediocru, de altminteri), l-a provocat în întreaga lume arabă. „Inocenţa musulmană” nu a făcut decât să repună în discuţie inconştienţa unor producători de media ce nu renunţă în a reaprinde un fitil peste un mult prea riscant şi uriaş butoi de pulbere:

Dincolo de astfel de nedorite excepţii, concomitent sau succesiv, audiovizualul a fost privit, mai nuanţat ori mai rigid ca mijloc de informare, modalitate de semnalizare, simbolizare, posibilitate de comunicare cu oamenii, viziune şi reflectare a realităţii, ca intenţie sau concentrat de viaţă, manifestare a unor cerinţe imediate, gândire în imagini, plăcere dezinteresată sau posibilitate de educaţie, ca spectacol, experienţă, plăcere estetică ori perfecţiune.

Recompus dintr-o multitudine de sensuri ale aceluiaşi martiriu al fiinţării noastre, fenomenul audiovizual se prezintă ca o structură mozaicată, de conglomerat, fără totală coerenţă şi omogenitate, cu contururi labile.

Similar altor modalităţi de cunoaştere, în audiovizual reflectarea are un puternic caracter selectiv, interpretativ, creator, producându-se ca o zugrăvire imediată.

Fiind o oglindire a vieţii sociale, materiale şi spirituale, înfăţişează atât progresele şi transformările produse pe planul existenţei concrete, cât şi starea, gradul de dezvoltare, mutaţiile ce se înregistrează în sferele conştiinţei, cuprinzând chipul viu, caleidoscopic, al universului uman şi natural.

cv

Raporturile multiple dintre audiovizual şi existenţă, a interrelaţiilor lui cu celelalte forme şi mecanisme de organizare şi funcţionare a societăţii, relevă marea complexitate a fenomenului: aici  se regăsesc atât  aspecte determinative ale universului trăit sau imaginat, cât şi influenţele climatului spiritual al epocii din care absoarbe substanţa înfruntărilor social-politice, dinamica vieţii  economice, esenţa cuceririlor ştiinţifice şi a progreselor morale, starea culturală generală a societăţii.

Prin gruparea acestor coordonate cu efecte valabile, se poate circumscrie şi preciza locul audiovizualului în angrenajul social, dar  şi în viaţa privată, intimă a omului, stabilindu-se, totodată,  rolul şi  funcţiile pe care reprezentările de gen le exercită asupra conştiinţei umane. Iar aici deschiderile capătă conotaţii extrem de importante pentru nivelul de civilizaţie atins de fiecare societate în parte ori grupal.

Compunerea (crearea) şi perceperea audiovizualului desemnează un sistem de relaţii, activităţi şi procese psihice superioare (inteligenţă, gândire, memorie imaginaţie, atenţie, limbaj), sistem ce se constituie şi funcţionează la nivel uman, depăşind experienţa diurnă obişnuită, dar bazându-se pe ea, uzând de proprietăţi specifice ale condiţiei umane şi realizându-se numai prin modelare culturală şi integrare socioculturală.

Prin interpretarea audiovizualului ca aflându-se într-o continuă desfăşurare, dezvoltare şi schimbare, practic într-o continuă naştere, se depăşeşte şi contradicţia dintre dat şi dobândit. Convertirea şi finalizarea procesului de audiovizualizare a lumii în produs şi transformarea produsului în premisă a unui nou proces, constituie calea dinamicii şi evoluţiei audiovizualului.

Audiovizualul încheie un ciclu al cunoaşterii şi deschide un altul, circuitul interacţiunii dintre individ şi lume, fiind practic infinit. Inconsecvenţa terminologică şi insuficienţa delimitărilor conceptuale par a fi mai prezente în studiul audiovizualului decât în cel al altor domenii ale timpului in care trăim. Termenul de audiovizual se foloseşte de câteva decenii, fiind preferat de teoreticieni pentru denumirea proceselor structurat instituţionalizate de cunoaştere, compunere, realizare si reprezentare de gen.

Majoritatea cercetătorilor contemporani arată că audiovizualul serveşte pentru înţelegerea realului de care  este puternic legat, fiind chiar susţinut de dorinţa de a acţiona asupra realului. Audiovizualul este o parte a creaţiei inteligente, una din formele ei, care ajută individul să se adapteze la real, dându-i noi potenţe în capacitatea de a înţelege lumea în care trăim, de a rezolva problemele noi întâlnite. Interpretarea audiovizualului ca mecanism de procesare a informaţiilor a adus o nouă perspectivă teoretică de abordare a realităţii şi a deschis rapid posibilitatea modelării şi structurării unei dinamici polimorfe fără precedent. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât diferenţele dintre emiţător  şi receptor – calitative, cantitative, de înstăpânire şi control a fenomenului în sine – pot fi, uneori, uriaşe.

televAudiovizualul este introdus în categoria activităţilor complexe, finalizate prin produse (reprezentări) finite sau în manifestări continue, ce se deosebesc de activităţile mentale considerate ca fiind simple, autonome ori grupal izolate. Orice reprezentare audiovizuală implică, de regulă, elaborarea unor obiective intermediare (selecţie, dimensionare, adaptare, ajustare, restructurare, corecţie, compunere, realizare, reprezentare), spre deosebire de formulele tradiţionale interacţionale cu semenii care debutează prin implicare directă şi se configurează acţional nemediat, cu sau fără incidenţe contextuale.

Audiovizualul presupune o serie de operaţii specifice, de o mare extensie şi importanţă în realizarea produsului final, operaţii ce pornesc de la  interpretarea situaţiilor, până la altele, de complexităţi extrem de diverse, multe dintre ele făcând  apel la cele mai sofisticate mecanisme psihice care, la rândul lor, dispun de propriile constrângeri de realizare, de propriile legi de acces.

Prin acumulări succesive, prin configurarea unor competenţe, audiovizualul devine, în egală măsură, necesitate şi modalitate de impunere, condiţie a cunoaşterii şi factor de persuasiune.  Limita sensibilă dintre necesar şi impus  a dat (şi dă, încă) mari bătăi de cap teoreticienilor, pentru care fenomenul  comunicării audiovizuale a devenit cheie emblematică pentru însăşi înţelegerea audiovizualului contemporan.

Prin convenţie, putem spune că actul comunicaţional mediatic este, în fond, o relaţie socială, un raport între doi subiecţi umani. La o analiză mai atentă însă, orientată spre conţinutul acestei relaţii, pare să rezulte că afirmaţia făcută, care se afişa la prima vedere ca un loc comun, nu este întru totul consecventă.

Elementul central al comunicării mediatice – în jurul căruia se structurează şi comunicarea audiovizuală cu arhitectura sa complexă – este actul comunicaţional, cu aceeaşi relaţie concret determinată dintre emiţător şi receptor.

La prima vedere, comunicarea mediatică apare ca o interrelaţie, ca un raport determinat în particularităţile sale de conţinutul proceselor care se desfăşoară în complexul de componente ce ar compune  emiţătorul şi masa dispersă a receptorilor, alcătuind un cadru de raport relativ unitar.

În realitate, nu este vorba de o simplă „legătură între  cei doi” care „se găsesc faţă în faţă” (chiar dacă la distanţă), ca în orice raport de comunicare interuman, ci de un nod de relaţii sau, mai de grabă, de un ansamblu de raporturi diferenţiate în succesiunea sau simultaneitatea lor care fuzionează dintr-o parte şi din alta, trecând prin emiţător şi receptor; în spatele celui care emite reprezentări audiovizuale se află de fapt sistemul relaţiilor mediatice – prin care creatorul de mesaj şi-a câştigat statutul respectiv – sistemul raporturilor cognitive dintre agenţii cunoscători, pe de o parte, şi dintre aceştia şi obiectul cunoaşterii, pe de alta. Prin aceasta s-a ajuns la sistemul de modalităţi de reprezentare în baza cărora emiţătorul acţionează asupra receptorului, adică ansamblul relaţiilor (instituţionalizate) specifice sistemului mediatic audiovizual, începând cu cele proprii activităţii de concepţie şi realizare şi terminând cu cele de difuzare şi asigurare a recepţiei. La rândul său, receptorul, care se află în relaţie cu mecanismul media în funcţiune, este şi el „purtătorul” unei mulţimi de raporturi pe care le reproduce sui-generis în situaţia concretă în care se găseşte pe moment ori în timp.

print1

Sub aparenţa sa practică, părând a ţine de domeniul simplului gest (este vorba de primul gest ce va fi făcut în faţa ecranului televizorului), se poate spune că această dificultate este tocmai cea care stă la baza unei abordări sistematice: începând prin a fi sufocat de oferta bogată până la exces, pentru a înlătura această opresiune – care este în fond cea a unui început imposibil – ne-am hotărât să căutăm un prim fir, o pertinenţă, o constantă şi să desfacem apoi acest fir; vom reuşi, astfel, să construim un sistem al reprezentării audiovizuale ?

E adevărat, cei mai mulţi consideră televizorul ca oferind cea mai complexă imagine a lumii. Similar altor modalităţi de cunoaştere, în audiovizual reflectarea are un puternic caracter selectiv, interpretativ, creator, producându-se ca o zugrăvire imediată, fiind o oglindire a vieţii sociale, materiale şi spirituale, înfăţişând atât progresele şi transformările produse pe planul existenţei concrete, cât şi starea, gradul de dezvoltare, mutaţiile ce se înregistrează în sferele conştiinţei, cuprinzând chipul viu, caleidoscopic, al universului uman şi natural.

Concomitent sau succesiv, audiovizualul a fost privit, mai nuanţat ori mai rigid ca mijloc de informare, modalitate de semnalizare, simbolizare, posibilitate de comunicare cu oamenii, viziune şi reflectare a realităţii, ca intenţie sau concentrat de viaţă, manifestare a unor cerinţe imediate, gândire în imagini, plăcere dezinteresată sau posibilitate de educaţie, ca spectacol, experienţă, plăcere estetică ori perfecţiune.

semnPutem defini, totuşi, audiovizualul ca formă specifică de comunicare a informaţiilor?  Plecând dinspre audiovizual spre comunicare pentru a ajunge la informaţie, nu putem spera la obţinerea unei definiţii şi cu atât mai puţin a unei măsuri pentru ponderea de audiovizual. Dacă ţinem cont de avertismentul lui Ruyer care spune că „nu există informaţie fără conştiinţă informantă”, putem, prin extensie, să formulăm:  „nu există comunicare fără conştiinţa comunicării” şi chiar „nu există audiovizual fără conştiinţa audiovizualului”. În consecinţă, comunicarea, acest tipar genetic al omului ca fiinţă psihică, devine şi condiţia cunoaşterii realităţii în registrul informaţiei printr-o modalitate de reprezentare audiovizuală.

Dar, nevoia de a informa şi de a fi informaţi, veche de când lumea,  defineşte  şi  redefineşte continuu condiţia  umană în integralitatea sa, muritor în căutarea nemuririi. Zeu sau „simplu cetăţean” comunicarea dă sens, delimitează şi integrează, umileşte şi înnobilează, se scaldă în derizoriu şi (de)mitizează.

Să revenim asupra a ceea ce am numit constantă (de care vorbeam şi pe care o căutam). O investigare transversală a audiovizualului, încercând  să-i delimităm structurile sale cele mai adânci, arhetipice, mitico-simbolice, demonstrează o adevărată vocaţie a  „constanţei”  sub diferite forme: imagini şi simboluri ancestrale (chiar dacă „punerea în pagină” este puternic modernizată, sofisticată), cu articulaţie profundă, imuabilă. Într-o succesiune de expuneri publice, emisiuni, rubrici sau pur şi simplu imagini ale „actualităţii” în care ni se pot prezenta în succesiune:

termenSă revenim asupra a ceea ce am numit constantă (de care vorbeam şi pe care o căutam). O investigare transversală a audiovizualului, încercând  să-i delimităm structurile sale cele mai adânci, arhetipice, mitico-simbolice, demonstrează o adevărată vocaţie a  „constanţei”  sub diferite forme: imagini şi simboluri ancestrale (chiar dacă „punerea în pagină” este puternic modernizată, sofisticată), cu articulaţie profundă, imuabilă. Într-o succesiune de expuneri publice, emisiuni, rubrici sau pur şi simplu imagini ale „actualităţii” în care ni se pot prezenta în succesiune:

1. Imaginea în flăcări a „Gemenilor” în urma atentatului din 11 septembrie 2001; 2. Scenele de groază din momentele scufundării „Titanicului”; 3. Păsări zburând la un ţărm idilic de mare 4. O câmpie nesfârşită ce-şi arată bucuria recoltei.

A01 - 55

Trecând peste concreteţea reprezentării în sine, putem spune că toate aceste figurări, alese arbitrar, dar pe care am putut să le reoferim privirii noastre îşi pot avea sorgintea în  simbolisme sacre şi mitologii arhaice, prelungite în „imaginile materiei”, dominate de patru imagini – primordiale:   foc, apă, aer, pământ.

 O analiză complexă a reprezentărilor audiovizuale pune sistematic în evidenţă o multitudine de „figuri”, „procedee”, „funcţii” audiovizuale universale (compoziţional plastice, de lumină şi umbră, ritmice, fonice etc.),  imagini şi cuvinte cheie, încadratura şi planurile imaginii, a gesticii elementare. Tendinţa însăşi de a vedea în reprezentarea audiovizuală în primul rând o „compoziţie”  vizuală şi auditivă, expresie a unei „gramatici”  specifice, cu forme de bază nu numai dominante, dar şi generatoare de efecte tipice, ilustrează aceeaşi concepţie „stereotipă” despre audiovizual.

 Dacă audiovizualul este limbaj, acesta nu poate depăşi propria sa condiţie structurată, „dată”.

 Nu încape îndoială, fenomenul audiovizual desemnează o realitate pe cât de diversă, pe atât de complexă. De aceea, pentru desemnarea mai exactă a diferitelor genuri, forme, compoziţii, reprezentări din perimetrul audiovizualului se apelează şi  la alţi termeni, care pot să diferenţieze mai bine un aspect sau altul, un procedeu de realizare sau de reprezentare etc.; este vorba, în primul rând, de termeni desemnând realitatea artelor sau a formelor electronice de reproducere, transmisie ce comportă un grad mai pronunţat de înrudire; este vorba apoi de termeni desemnând realitatea diverselor forme luate în singularitatea lor, realitatea genurilor, speciilor şi subspeciilor audiovizuale diverse.

Dar, citind rândurile de mai sus, prima dificultate întâmpinată ne obligă la o nouă disociere, aceea dintre formă şi imagine. Este oare formă sinonim cu imagine?

termenDisocierile pe marginea conceptului de imagine se dovedesc la fel de anevoioase  Reţinem, pentru moment, semnificaţia cea mai largă a termenului imagine, aceasta desemnând, după cum ne informează dicţionarele, reprezentarea concretă, în măsură să ilustreze un conţinut sau o idee abstractă. Abraham Moles, într-un studiu inclus în volumul colectiv Image et la comunication (Paris, 1972), defineşte imaginea drept „un suport al comunicaţiei vizuale care materializează un fragment din universul perceptiv (anvironementul vizual)”  Autorul e de părere că orice imagine se caracterizează printr-un anumit grad (variabil) de figurativ, printr-un anumit nivel de iconicitate şi printr-un anumit coeficient de complexitate, indiferent de condiţiile tehnice – contrast, format, stare fixă ori stare de animaţie.  Dar, dincolo de consideraţiile prea specioase, obişnuit, prin imagine se înţelege orice reprezentare mentală a unui lucru vizibil. Pornindu-se de aici, s-a ajuns la înţelegerea imaginii ca formă cu un statut apropiat reprezentării a ceva văzut – deci forma figurativă bidimensională.

Totuşi, între formă şi imagine există substanţiale deosebiri:

 Formă are, după cum ştim, mai multe accepţiuni: contur, profil, aspect exterior al oricărei prezenţe fizice, realitate distinctă perceptibilă cu ajutorul văzului şi/sau auzului, figură, schemă, tipar.

Imagine înseamnă – după cum am văzut – reprezentare mentală a ceva vizibil ori, mai degrabă, reprezentarea unei forme vizibile dintr-un unghi de vedere determinat. Ea implică, aşa cum se deduce cu uşurinţă, tipul de reproducere bidimensională  – cu mari reducţii sau amplificări ale parametrilor – dintr-o anumită perspectivă.

 În mod obişnuit însă, ne-am familiarizat cu imaginile prezentate de micul ecran ca fiind parte din realitatea noastră,  ele reprezentând, la rândul lor, fragmente din realitatea „văzută de alţii”  şi oferită nouă ca modalitate de a lua contact şi/sau a înţelege mai mult şi mai în profunzime aspecte necunoscute sau la care, neputând participa le putem, eventual, intui.print2

col1Acelaşi fenomen de invarianţă şi persistenţă obiectivă a constantelor audiovizuale se observă şi la nivelul imaginii propriu-zise sau a coloanei sonore. Există imagini tipice, stereotipice, specifice unor categorii de emisiuni (de ştiri, de prezentare a prognozei meteo, de prezentare a unor evenimente sportive, de ilustrare a unor hit-uri muzicale sau a unor dialoguri telefonice) a unor genuri de emisiuni specifice (reportaj, documentar, talk-show, conferinţă de presă), unui stil audiovizual (emisiuni de varietăţi, concursuri, festivaluri) etc. Este evidenţa însăşi că fiecare realizator nu are numai “propria sa mitologie”, dar şi propriul său sistem specific de imagini (patterns of imagery), care-i fixează şi cristalizează întreaga viziune. Teoria “metaforelor obsedante” şi a “miturilor personale” se poate extinde fără rezerve şi asupra audiovizualului.

 Omul a fost preocupat tot timpul de a realiza imagini prin care să redea realitatea înconjurătoare. Imago – termen latin, indică asemănarea întocmai cu obiectul reprezentat. Astăzi, termenul de imagine a căpătat mai multe sensuri, referindu-se la orice formă de reflectare în conştiinţa noastră a lumii înconjurătoare, reprezentarea plastică a fiinţelor şi lucrurilor, a unor scene din viaţă prin desen, pictură, dar şi cu ajutorul  unor  sisteme optice, electronice – fotografie, film, televiziune. Dacă Lucien Febvre dăduse timpurilor  moderne numele de “Civilizaţia cărţii”, începând cu secolul al  XX-lea,  René  Huyghe  ne situează în plină „Civilizaţie a imaginii”.

 Imaginea,  se ştie, poate fi mai puternică decât cuvântul. Am putea spune că este o relaţie de supremaţie: cuvintele evocând imagini. Există şi o relaţie de complementaritate: cele două se susţin reciproc. Iluzia este în permanenţă alimentată: ea oferă oamenilor speranţe. Dintr-o reprezentare mozaicată individul reţine acele componente, acele detalii de care are nevoie în construcţiile ideatice de moment sau în perspectivă.

col2

Dintr-o combinatorie infinită de fragmente (audio, video) disparate rezultă un focar constant de atracţie. Există, atunci, o imagine a imaginilor, un compus audiovizual …„făcător de imagini” ?  Aici e punctul cel mai sensibil:

 Audiovizualul  îşi construieşte propria imagine: aceea de a fi punctul central care reflectă totul. Dar va căuta întotdeauna să ascundă … imaginea – imaginii !

 Cu toate că audiovizualul dobândeşte un statut oarecum autonom, acţiunea convergentă a unor elemente obiective şi subiective direcţionează orientarea generală şi problematica de fond a reprezentărilor publice de gen. Îl ajută,   într-adevăr, televizorul pe individ să fie, să coexiste în lume, cu lumea ?

  Televiziunea se erijează în singurul nostru prieten, în singura noastră scăpare şi singura noastră lume. Îl determină pe individ să se izoleze, să fie singur, îi creează un spaţiu gol, chiar necesar, pe care ea îl completează ca o unică soluţie; îi taie orice fel de legătură cu socialul, orice comunicare. De câte ori nu am primit răspunsuri de genul: „Nu vin, mai bine stau acasă şi mă uit la serial”. De aici şi până la a constata că televiziunea îl determină pe om să renunţe la caracterul lui social nu e decât un pas. Identificat prea mult cu „segmentul ţintă”, individul pare a fi hipnotizat, face ce fac şi ceilalţi (un fel de „efect de turmă”). Pe o asemenea poziţie poţi mai uşor să diversifici, să captezi atenţia cât mai multor oameni, să-ţi vinzi mai bine imaginea: cei „de jos”  vor tinde către mai bine, iar cei  „de sus” se vor deconecta şi vor surâde indulgent. Pe de altă parte, acest nivel creează impresia unui echilibru, a unui punct de vedere cât mai obiectiv, mai larg acceptat. Până una alta, trebuie să recunoaştem că, de multe ori, în faţa unor reprezentări audiovizuale avem trăiri, reacţii similare unora la care suntem direct implicaţi, participanţi efectivi la ce şi cum se întâmplă.

col3

Unde este dreptatea, unde este adevărul?  În orice situaţie  se   întrevede   şi o perspectivă a „celuilalt”. Evident, mijloacele de comunicare în masă au un rol deosebit mai ales în domeniul informaţiei şi, în acelaşi timp, al influenţării celui ce recepţionează informaţia transmisă. Cred că nu există   loc  în  societatea  modernă în care ele să nu fi pătruns, nu există om care, într-un fel sau altul, să nu intre în raza de acţiune a presei, a radioului şi televiziunii (în special).

Între aceste mijloace de comunicare există relaţii multiple, uneori contradictorii. Dacă radioul şi presa au cea mai mare arie de cuprindere, televiziunea – prin mijloacele sale specifice – a structurat deja cea mai aprinsă şi  captivantă tribună de dezbatere a problemelor sociale, politice, economice, morale, devenind principala sursă de cunoaştere şi înţelegere a universului. Această generoasă menire i-a fost tot timpul emblemă şi sens?  Televiziunea noastră s-a născut în cea mai austeră perioadă de comunism, totalitarism, dictatură. Cum a ieşit de sub această aură blestemată ?

După decenii de imobilism şi teroare propagandistică, televiziunea română a ieşit din captivitatea ideologiei comuniste iniţial slăbită, apoi cu intenţii de tatonare nediferenţiate, trădându-şi incapacităţile funcţionale prin marile ei neşanse: căutările prin excelenţă formale, inexistenţa unui sistem coerent, descentralizat de opţiune şi decizie, incapacitatea de a răspunde unor necesităţi general acceptate, depersonalizare, utilarea mai mult decât deficitară şi – nu în ultimul rând – lipsa unui personal calificat şi competitiv, apt nu atât la „rigoarea înaltului profesionalism”, ci mai cu seamă capacitatea de a intui,  propune  şi susţine  proiecte  absolut   necesare ieşirii din impas; o televiziune ce să adere direct şi responsabil  la marile transformări pe care întreaga societate trebuia să le susţină.

Domeniul în sine presupunea o abordare deschisă, militantistă, pentru că e un domeniu public, al tuturor, nu numai al unor factori de putere, al unor elite clarvăzătoare, cu harul unor predestinări de amploare.  Gândiţi-vă că americanii ne propun cu o tenacitate greu de egalat cele mai militante şi constante susţineri ale „spiritului american”. Cu toţii au în primul rând obligaţia de a respecta şi susţine acest spirit. Şi aceasta nu e doar un efect a unor concepte doctrinare ori a unor mecanisme capitaliste performante, E şi un cumul constant de analize şi sinteze pertinente, de implicare şi dăruire, efort constant şi spirit creator, selecţie valorică şi investiţii continui pentru acumularea celor mai performante mijloace material tehnice, dar şi atragerea, cumularea şi amplificarea celor mai strălucite  modele de înalt profesionalism.

La noi, nesfârşite lupte intestine au bulversat până şi pe puţinii profesionişti ce-au mai rămas după exodurile succesive către televiziunile particulare nou înfiinţate. Iar dacă televiziunea naţională ar trebui să fie una din cele mai fidele oglinzi ale pulsului vieţii la un moment dat, televiziunea română a deceniului nouă, în ciuda marelui număr de ore de program (prin cumulul mai multor canale), oferea o înşiruire neunitară de imagini disparate, cu multe momente şi clişee compromise.

Nu ne mirăm că acestea trezeau vuiete de nemulţumire, ca să nu mai vorbim de „puneri în pagină” paradoxale, diforme, cu vădite intenţii de a eluda realitatea, sau de un gust mai mult decât îndoielnic. Dar, nu mai insistăm aici asupra acestui imago dezolant pe care televiziunea publică a putut să îl ofere unei naţii întregi, avidă de o binemeritată recompensă după ani de intoleranţă şi nesfârşită umilinţă. Într-o lucrare de această factură dezbaterea problemelor ce ţin de interdependenţa mijloacelor de comunicare faţă de organismele puterii ocupă în mod firesc o atenţie aparte, dar nu obsesiv ci cu măsură şi la locul potrivit. Nu vom insista nici pe diversele „maniere de creaţie” care au adus statut de privilegiat şi nu în ultimul rând averi uriaşe celor ce le-au speculat până la epuizare. Şi nu e de mirare că mass-media, în general, televiziunea, este cel mai exploziv fenomen românesc din ultimele decenii.

A01 - 68

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s