A01 – 4 Explozia Media

stelute a14

Putem vorbi, în aceste momente de o adevărată „Explozie Media” la români ?

Acceptăm etichetarea şi încercăm să o desluşim din aproape în aproape:

  1. „Explozia Media” constată că, în virtutea unor statistici recente, suntem pe locul 8 în lume (dintr-un total de 240 de ţări analizate) cu cel mai mare număr de organisme TV autorizate. Cu toate că trăim într-o lume a informaţiei, nu suntem întotdeauna bine informaţi. Informaţia este accesibilă şi utilă doar unora, pe când, pentru o mare parte din populaţie, informaţia este doar o sursă de confuzie. Mecanismele educaţionale trebuie să dezvolte cunoaştere, strategii şi metode care să ajute eficient oamenii să facă faţă sistemelor informaţionale.
  2. „Explozia Media” se complace în diluţie şi confuzie deşi ar putea oricând aduna volume întregi de studii  despre mass media acestor vremuri şi rolul ei în formarea de identităţi valide, pentru o societate dinamic echilibrată, pentru o înţelegere adecvată a democraţiei şi a lumii în care trăim.
  3. „Explozia Media” creează cele mai acute distorsii de sistem, deşi ar putea repune în discuţie o conştientizare sporită şi sensibilitate la multitudinea de formule cu care mass-media audiovizuală reflectă dar mai ales se răsfrânge asupra societăţii, generând un impact public fără precedent.
  4. „Explozia Media”  autohtonă ne obligă la o raportare inconsecventă şi derutantă  la  studiile privind efectele mass-media, multe dintre ele  având abordări aproape parodice sau puncte de vedere stereotipe. Mediile înrudite se apără între ele şi ne cer, eventual, să apelăm la telecomandă.
  5. „Explozia Media” impune românilor oglinzi caleidoscopice despre sine şi despre lume atipice, de multe ori hilare. Pentru cei ce-şi doresc studierea acestui fenomen e de subliniat că acesta are un caracter interdisciplinar si o metodologie fără de care nu se poate dezvolta o gândire critică.
  • are de a face atât cu mediile comunicaţionale moderne (sunet, imagine statică şi în mişcare create prin folosirea noilor tehnologii),  cu cele tradiţionale (verbalizare, text şi imagini printate) cât şi cu cele ce apelează la  multiple modalităţi nonverbale;
  • promovează o abordare mai aprofundată a mediilor comunicaţionale folosite de societate şi felul în care ele funcţionează;
  • încurajează deconstrucţia şi analiza critică a contextului în care discursul mediatic operează, mai exact promovează analiza critică şi identificarea valorilor şi intereselor (sociale, culturale, politice, economice şi comerciale) care influenţează informaţiile cuprinse în textul mediatic;
  • încurajează dezvoltarea de cunoaştere şi aptitudini necesare tinerilor ce se pregătesc pentru marile confruntări în lume, cu lumea, pentru o citire critică a discursului mediatic;
  • impune de urgenţă şi susţine dezvoltarea de discursuri, creaţii de gen, alte evenimente mediatice critice sau alternative (media alternativa);

Toate acestea şi multe altele pe care le vom descoperi pe parcurs, pornesc cu precădere de la câteva premise, trebuie să recunoaştem, alarmante:

           omul crescut în faţa televizorului, dominat de video-cultură, riscă să rămână un video-copil incapabil de raţionamente, prizonier al „post-gândirii“, incult până la aberaţie.

Cu alte cuvinte, riscă să devină o nouă specie, diferită de homo sapiens. Întreaga linie de evoluţie a gândirii abstracte, baza oricărei cunoaşteri reale, pare compromisă de invazia imaginilor. Mai mult, însăşi democraţia e pusă în pericol de distrugerea sistematică a spiritului critic, „opera“ unor televiziuni al căror unic şi tiranic scop e audienţa şi al cărei efect imediat e dezinformarea şi generalizarea prostului gust, în spatele iluziei că televiziunea ne face să participăm direct la viaţa politică, apare riscul că nu mai putem nici cunoaşte, nici stăpâni lumea în care trăim.

 Schimbările petrecute în statutul reprezentărilor publice, confuziile de planuri, limitele, stimulii nespecifici care acţionează uneori ca „mobiluri de creaţie”, sau criterii de receptare simpliste, preponderent numerice (obsesia creşterii audienţei), au contribuit la apariţia şi chiar puternica revigorare a teoriei decadenţei, iar uneori chiar a eliminării audiovizualului  din sfera de interes a valorilor superioare. Şi oferta, în continuă creştere, nu a stabilizat situaţia, ba dimpotrivă.

retineEpoca modernă a pus în discuţie însuşi conceptul de mass-media, în raport cu existenţa viitoare a omenirii, sugerându-se un inerent self-media.

Iată de ce, din explicarea diferită a raporturilor dintre  audiovizual şi realitate au izvorât moduri diverse de înţelegere a rolului şi menirii reprezentărilor publice, funcţiile lor fiind uneori identificate cu alte forme ale culturii, ori desprinse total de ele şi apreciate politic, din interese economice, strategice, religioase ş.a.

Practica a demonstrat că, la nivelul şi prin intermediul reprezentărilor  de gen, audiovizualul este indiscutabil o importantă cale de cunoaştere a realităţii, o continuă descoperire a fiinţei omeneşti, conţinând ca dimensiune intrinsecă capacitatea de modelare a profilului spiritual al societăţii.  Mai bine zis, „o a doua realitate”, pe lângă care trecem zilnic fără să ne mai întrebăm dacă e sau nu… adevărată. Nu tot ceea ce vedem (ni se reprezintă) e realitate sau ficţiune. E şi multă aberaţie sau compuneri fără sens. Şi, dacă e realitate… „de unde? ce? cum?”  Apropo: poate ca mulţi dintre noi avem aceeaşi  fotografie ca  fundal pe desktop, emblema Windows, însă putini ştiu că acesta este un peisaj care există în realitate în Napa County, California. Fotografia a fost făcută de Charles O’Rear. (sic!)  Deşi, dacă „o accesăm aici” şi îi dăm „Play”, s-ar putea să avem alte…audioviziuni…

col5

Indiferent dacă facem (sau nu) parte dintre „abonaţii permanenţi” ai vizionărilor multitudinii de programe TV, trebuie să recunoaştem că micul ecran ne-a acaparat un procent serios din timpul nostru liber (şi nu numai!). Cumulul de ore, genul de emisiuni, tematicile de interes fac obiectul a numeroase statistici, cu cifre care cresc vertiginos de la un deceniu la altul. Pentru moment, ne interesează ce emisiuni au atins cote maxime, atât pentru producători (emiţători) cât şi pentru public (receptori).

 Cele mai vizionate evenimente din istoria televiziunii (cifrele sunt estimări ale celor de la Wall Street Journal):

1. Funeraliile lui John F. Kennedy (1963) – 180 de milioane de oameni

2. Aterizarea pe lună, Apollo 11 (1969) – 600 de milioane de oameni

3. Căsătoria Prinţului Charles cu Diana (1981) – 750 de milioane de oameni

4. Funeraliile Prinţesei  Diana (1997) – 2 miliarde de oameni

5. Finala Cupei Mondiale Italia vs. Franţa (2006) – 715 de milioane

6. Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing (2008) – 1 miliard de oameni

7. Funeraliile lui Michael Jackson ( 2010) – 1,5 miliarde de oameni

8. Salvarea minerilor chilieni după ce au stat captivi în mina timp de 69 de zile (2010) – Un miliard de oameni

9. Mai mult decât un eveniment, nunta prinţului William şi a lui Kate s-a ridicat la nivelul unui reality show transmis global. În timpul ceremoniei  de la Londra, cei de la postul TV  ABC News anunţau ca primesc 6.369 de mesaje pe Twitter pe minut. Televiziunile din SUA au cheltuit de la 5 la 10 milioane de dolari pentru a transmite evenimentul despre care s-a scris ca va fi vizionat de 2 miliarde de oameni de pe glob. Prezentatorii de la Fox News au declarat în timpul transmisiunii ca nunta „este pentru americani la fel de tare ca finala Super Bowl” iar Piers Morgan de la CNN a comparat evenimentul cu gala premiilor Oscar! Cei de la Hallmark TV vor lansa în august un film despre nunta secolului – „William and Kate: A Royal Love Story”.

Dar, audiovizualul are la această oră modalităţi mult mai ample de reprezentare: să nu uităm de sălile de cinematograf care, din fericire, nu „au ieşit,  din uz”, multitudinea de ecrane de toate dimensiunile care au invadat majoritatea spaţiilor publice, multitudinea de formate ce se găsesc în componenţa majorităţii mijloacelor de comunicaţie, imaginile preluate şi monitoarele de control ale din ce în ce mai multor camere de supraveghere, ecranele bancomatelor, ale monitoarelor de informare, dirijare, control şi, nu în ultimul rând, monitorul calculatorului.

Pentru cei care locuiesc în mediul urban, cu precădere, v-aţi întrebat de câte ori pe zi aţi interferat cu imaginea unui ecran (cu sau fără intenţii exprese) dar – şi asta e mai palpitant – pe câte ecrane a apărut (şi) imaginea dumneavoastră ?

Desigur, televiziunea îngăduie „să se redacteze”, în relatări din/despre realitate, un „proces verbal” al societăţii în care trăim şi o „radiografie” a alienărilor sale; ea face posibilă descoperirea şi critica (în emisiunile sale „de idei”) pierderii libertăţii şi a poeziei la om, a revoltei faţă de acceptarea unui viitor compromis şi de înfrângerea unui anumit umanism. Audiovizualul însă, în tehnicile lui de „contrafacere”, aduce şi sinceritate, dar şi trucaj. „Nu există reportaj obiectiv, nici emisiuni de idei fără deformări !” – vor concluziona mulţi din analiştii genului. Televiziunea permite fiecăruia dintre noi să observe lumea, să-i demaşte defectele şi să i le critice; pe plan individual poate fi o împlinire, dar ce reprezintă pentru societate, pentru marea masă de telespectatori? Este televiziunea capabilă să ridice o construcţie pe ruinele zi de zi clamate şi inventariate cu atâta  zel?

În ultima vreme, „fenomenul WikiLeaks” ne-a invadat, în serii succesive, spaţiul mediatic şi aşa supralicitat de războaie, minciuni şi casete video demascatoare. Reprezintă aceasta o alternativă sau doar o altă faţetă a haoticei mondializări mediatice?

În afara unor speculanţi ai „noii minuni a secolului”, ce au făcut din televiziune o „alba, neagra”  a hulpavelor lor interese, televiziunea a abuzat şi de elasticitatea şi largile posibilităţi ale tehnicii. Ea a descris, a putut compune  montări neutilizate sau rar utilizate de simţul măsurii, punându-le alături de producţii uzuale, nu o dată considerându-le mai presus, mai importante decât acestea. Televiziunea „s-a îmbogăţit” astfel cu producţii pe cât de grandioase pe atât de inutile, ba chiar şi pernicioase atunci când ele nu sunt la locul lor modest, ci sunt supraevaluate şi preconizate ca procese şi realităţi de prim rang.

Audiovizualul contemporan este un inepuizabil joc cu prezentul. Rămâne să-l facem cât mai inteligent şi mai sugestiv. Să nu fim dezamăgiţi de imposibilitatea unei „viziuni ideale”. Poate că multimedia spune până la urmă mai puţin  decât am dori despre prezent dar poate spune cu siguranţă foarte mult despre spiritul uman, despre neliniştea, căutările şi speranţele sale. Virtuţile fascinante ale multimedia nu derivă din teorii metafizice, ci din cercetarea migăloasă şi atentă a faptelor din realitate. De aceea, prin mecanisme educaţionale trebuie pornit „de jos”, de la analiza modulelor de viaţă inerent dependente de multimedia şi a efectelor imediate ale acestora. Sinteza urmează după aceea, în mod automat şi natural.

Cine se încumetă să intre într-un asemenea travaliu?

col6

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s