A01 – 5 Impactul cu audiovizualul

stelute a15

Reprezentarea audiovizuală  – între ştiinţă si ficţiune

image222

Simpatia faţă de micul şi marele ecran, ce se înfiripă rapid la majoritatea semenilor noştri  şi, în cazul de faţă, simpatia larg împărtăşită faţă de momentele de evidenţă şi viguroasă evoluţie a audiovizualului, ne determină să identificăm rostul acestui gen de manifestare, în primul rând, în numeric infinite modalităţi de comunicare şi impact public, dar şi în funcţia ei de reprezentare creatoare a realităţii, a acelor momente care ne-au compus, ne-au creat istoria. Aşa a fost circumscrisă şi înţeleasă şi gândirea filosofică în toate timpurile ei de afirmare. Am putea să ne întrebăm: de ce majoritatea abordărilor teoretice serioase de domeniu pornesc de la referiri la timpuri apuse, un fel de excurs istoric ce, în fapt, îşi doreşte să legitimeze şi să substanţializeze respectivul demers?

De cele mai multe ori, omul de cultură nu a înţeles istoria ca o realitate autonomă, văzută în sine şi redusă doar la orizontala existenţei. Astfel, deşi trăieşte în istorie, omul creator are conştiinţa că identitatea lui este dată de apartenenţă la un imago al universalităţii. O asemenea perspectivă permite întrepătrunderea reprezentărilor audiovizuale cu istoria. Actualizarea reconstrucţiei vizionare în istorie devine posibilă în momentul în care opţiunea omului pentru amprentarea în timp a existenţei sale este foarte clară, aceasta implicând o angajare totală în asaltul asupra modalităţilor de reprezentare audiovizuală. În această parte a demersului nostru despre audiovizual nu vom pune accentul pe vaste incursiunii şi studii istorice în sine, ci le vom folosi doar ca argument pentru o primă constantă ce se ascunde sub formularea:

Nimic nou sub soare.

De când şi de ce a avut nevoie omul de audiovizual şi apoi ce a făcut cu această modalitate de reprezentare?

Asistăm cu toţii la o evoluţie a modului nostru de a produce, de a comunica, de a trăi, o revoluţie provocată de un complex de factori culturali, sociali, economici, ştiinţifici, tehnologici, ultimii impunându-se cu o forţă covârşitoare. Toate tehnologiile sunt implicate, dar una se impune, şi anume aceea legată de generarea, culegerea, transmiterea, elaborarea şi răspândirea informaţiei. (Luigi Dadda, în Media Duemila”, Torino, 1983)

Pornind de la acest citat, nu trebuie să vă aşteptaţi la o exegeză a operei lui McLuhan, dar nu va fi inutil un rezumat în spirit mcluhanian (făcută de Carlo Sartori):

Structura unui sistem social este funcţie de natura mijloacelor de informare care servesc la transmiterea comunicărilor şi nu de conţinutul acestor comunicări… Tiparul a provocat o explozie care a dus la scindarea unei ordini antice şi solide în diferite fragmente umane, individuale, diferenţiate, mecanice, marcând astfel apariţia economiei clasice, a protestantismului şi a benzii de montaj. Electronica, în schimb, provoacă o implozie care unifică sistemul nervos al întregii omeniri într-un tot simultan şi aceasta reaminteşte de satul tribal, dar – de data aceasta – la scară planetară.

În acest context, care este rolul particular al audiovizualului, este explozie sau  implozie, ori deschide o altă dimensiune fenomenului? Şi care ar fi aceasta?

Reprezentarea audiovizuală, în desfăşurarea ei, în multitudinea de forme şi modalităţi de concepţie, realizare şi reprezentare este plină nu doar de o imensă cantitate de creaţii de gen dar şi de idei adânci sau înalte, ca atare, de viziuni care pot să ne angajeze conştiinţa şi existenţa. Şi totuşi, asupra mass-mediei şi a valorilor sale pluteşte un uşor zâmbet de condescendenţă, majoritatea tentativelor de omologare având un aer de  improvizaţie. Discipline colaterale agresive, concertate, încearcă să-i uzurpe poziţia pe care, fără un efort, deosebit susţin ele, pare a se fi ridicat de-a lungul mai multor decenii de puternic avânt. Din păcate nu putem vorbi despre o „arheologie audiovizuală”, deşi…

tvarhaic

Trebuie că avem o adevărată fascinaţie a descoperirilor de mărturii ce ne-au marcat istoria (cu plusurile şi minusurile de rigoare)

Desigur, dacă ne raportăm la audiovizualul contemporan, e puţin probabil să dăm la iveală « vestigii »  ce să ateste activităţile de gen, folosirea unor tehnici mai mult sau mai puţin apropiate de modelele curente sau a celor nu de mult apuse. E puţin probabil să descoperim ecrane TV, instalaţii de înregistrare a imaginii şi sunetului pentru simplul fapt că ele nu au putut exista, atâta timp cât electricitatea, electronica, procesoarele sunt invenţii ce au marcat doar ultimele secole. Dar fascinaţia există în a descoperi că motivele, aspectele de fond şi formă, diversele conţinuturi exprimate prin modalităţi proprii vremurilor apuse ne pot lesne apropia de condiţia actuală a prezenţei şi consistenţei reprezentărilor audiovizuale.  Care sunt „marile obsesii”, marile teme ce formează un adevărat lanţ determinant pentru civilizaţia planetei …. Este greu de stabilit o ierarhie, o schemă exhaustivă a configuraţiilor şi determinărilor multifuncţionale. Putem însă face raportări (şi reducţii) teoretice fără teama de a complica prea mult lucrurile. O întreagă direcţie a audiovizualului de tip tradiţional a avut şi are ca preocupare aşa-numita actualitate, încă teoretizată şi cultivată cu insistenţă. Discuţia şi scepticismul devin legitime când astfel de preocupări tind să acapareze întreg domeniul audiovizual, redus doar la simple „felii de realitate”. Situaţia se schimbă când existenţa reprezentărilor audiovizuale implică şi determină apariţia unor forme şi conţinuturi care, în fapt, sunt vechi de când lumea, preocupări constante ale însăşi condiţiei umane.

Textele şi ilustraţiile la care apelăm încearcă să suplinească un fenomen pe care „hârtia” , cuvântul scris, multiplele explicaţii nu o satisfac decât cu mari rezerve şi cu o putere de imaginaţie adecvate. Aici riscăm ca incursiunea noastră în audiovizual transpusă în scriitură şi grafie de carte să nu atingă, în esenţă dar şi în formă, specificul audiovizualului. Mizăm însă pe un cumul de efort imaginativ pentru a suplini o asemenea reducţie.

O serie întreagă de convergenţe tipologice, „coincidenţe”, „identităţi” chiar, nu pot fi în nici un caz negate. Nu vedem de ce aceste elemente comune, de orice tip, n-ar fi asimilate aceleiaşi constante, devenită abia în ultimul secol noţiunea globală de reprezentare audiovizuală.

Ne interesează mai puţin recunoaşterea fenomenului ca atare, cât posibilitatea de a extrage  – din observaţii şi definiţii în genere acceptate pentru alte domenii – premisele utile unei încercări de „formalizare” şi „modelare” ale constructelor audiovizuale, în cadrul cărora anumite constante, modalităţi specifice altor domenii pot să deschidă perspective şi, în anumite condiţii, chiar să se transforme într-o adevărată invariantă teoretico – audiovizuală. 

Dar, pentru aceasta, trebuie să surprindem impactul valoric al audiovizualului, sau raporturile dintre audiovizual şi lumea valorilor. De aici şi până la filozofie… nu e decât un pas. Şi, n-avem încotro, trebuie să  facem şi puţină filozofie!

Astăzi, e destul de clar pentru toată lumea că audiovizualul contemporan a adus substanţiale modificări modului nostru de gândire. Nu este vorba de a se formula argumente sau de a se cita exemple pentru a susţine această teză, care se impune prin însăşi evidenţa vieţii noastre de toate zilele şi printr-o serie întreagă de condiţionări cărora fiecare dintre noi le este supus de dimineaţa până seara. Nu este însă limpede până la ce punct şi în ce sens precis audiovizualul a exercitat o influenţă asupra concepţiei noastre privind valorile. Căci, dacă pe de o parte, pare cu totul plauzibil că audiovizualul a înlesnit în bună măsură aprofundarea unui anumit număr de valori, se pare, de altă parte, că el a determinat, de asemenea, într-o oarecare măsură, o eclipsă a altor valori, nu mai puţin fundamentale. Din acest motiv audiovizualul a devenit în zilele noastre ţinta unei critici adeseori radicale, extremiste şi chiar aberante care însă, în orice caz, se declară motivată prin faptul că apelează la valori pe care civilizaţia noastră  „puternic audiovizualizată”  le-ar fi uitat şi trădat de acum înainte.

Este aproape paradoxal cum, în ciuda unor reconstituiri minuţioase ori chiar a unor filmări autentice în chiar momentul în care se desfăşura un eveniment, privitorul „post factum” este mai mult circumspect decât încrezător. E drept, îi sunt stârnite sumedenie de emoţii, dar tot nu crede că ceea ce vede e „chiar aşa, adevărat”. Şi aceasta, cu precădere, atunci când „se dă glas” unor interpretări logic-raţionale. De cele mai multe ori, cele mai multe dintre abordările de gen de reală valoare s-au disipat în conştiinţa publică cu emblematicul termen de „speculaţie”…

Termenul speculaţie, de cele mai multe ori în sens peiorativ, tinde a se substitui unei autentice şi sincere dorinţe de cunoaştere a unui adevăr obiectiv. De altfel, speculaţia a făcut cariera în filozofie şi de multe ori în sensul cel mai bun. Căci speculaţia, în spaţiul reflexiv, este acel mobil care instigă imaginaţia şi odată cu ea partea cea mai prolifica a spiritului uman, creaţia. Dar ceea ce pare cel mai interesant este că o mare parte din judecătorii moderni care conotează negativ reprezentarea realităţii prin audiovizual sunt, într-un fel sau altul, discipolii ei, cu alte cuvinte filosofi de anumite nuanţe. Poate de aici şi fascinaţia general stârnită de audiovizual, o adevărată magie pentru slujitorii învederaţi ai domeniului.

Unii dintre aceşti „magicieni mass-medioţi (sic!) moderni” sunt de cea mai bună credinţă. Ei se orientează după dictonul lui Aristotel, „prieten mi-e Platon dar mai prieten mi-e adevărul” (adică, într-un fel, mi-e dragă, mă fascinează rating-ul emisiunii mele dar mai prieten mi-e adevărul pur…. concept, la rândul sau, extrem de controversat). Astfel atmosfera de improvizaţie şi debusolare a reprezentărilor audiovizuale – atât la autori cât şi la receptori – este o atmosferă de cele mai multe ori conştient întreţinută, poate chiar cu o anumită vanitate, fiindcă se presupune că ea tezaurizează, într-un mod „justificat şi nobil”, toate…nereuşitele noastre în materie interogativă asupra fundamentelor existenţei, întrebări atât în domeniul ontologiei (ce şi cum este?) cât şi epistemologiei (cum aflăm ce este?) sau axiologiei (cât valorează ceea ce se pare că este?).

S-ar părea, la o privire critică, că ambiţiile producătorilor şi distribuitorilor de audiovizual le depăşesc puterile şi că deja sunt semne de o epuizare cu destructurări cronice sau diluţii până la dispariţie. Astfel existenţa fulminantă numeric a atâtor emiţători de audiovizual tinde a deveni formală, un fel de „obsesie, modă a vremii”, a modelului de civilizaţie ce ne aminteşte de „vremurile de altădată ale filosofării în forul public”. Ce temple şi ce ritualuri i-ar fi închinat grecii şi romanii „Zeului TeVeu !”…

zeuteveu

Este de notorietate că  ceea ce se înţelege prin reprezentare audiovizuală, reprezintă vârful de lance al mass-mediei, partea ei cea mai specifică de impact public, cea mai problematică, tărâmul în care lucrurile puse în discuţie au fost cel mai aprins discutate şi disputate. Totuşi nu puţini, mai ales în anii din urmă, sub bolta pozitivismului, a scientismului, sunt dispuşi a afirma ca vârful acestei lance „de paradă” este suficient de bont, de neascuţit, pentru a nu reuşi să străpungă, aşa cum încă îşi propune, complexitatea şi dinamica lumii în care trăim, tainele existenţei şi implicit ale inexistenţei. Printre adepţii comunicării publice ca fenomen s-a pus adeseori întrebarea: Este audiovizualul exploziv al momentului un mod de abordare suficient de argumentat pentru a renunţa la respectiva armă sapienţială sau a o pune în panoplie alături de alte „obiecte” de sorginte cvasi-ficţională precum arta sau credinţa?  E o magie sau o gândire în imagini ?

gandirea magica

Pentru a delimita mai clar dificultăţile din această situaţie complexă, trebuie să introducem mai întâi o deosebire între domeniul cunoaşterii (care constituie şi o valoare particulară) şi domeniul celorlalte valori pe care, pentru a le caracteriza în mod laconic, le vom numi „etice”. Se va vedea că poziţia audiovizualului faţă de aceste două clase de valori este profund diferită.

În ce priveşte cunoaşterea, nu s-ar putea exagera importanţa pe care audiovizualul l-a câştigat în acest sens. Nu este vorba pur şi simplu de recunoaşterea faptului evident că civilizaţia datorează audiovizualului (fie ca sursă inepuizabilă de informaţie, fie ca reţea multiformă de comunicare) dezvoltarea prodigioasă a domeniului cunoaşterii, care se situează incomparabil deasupra oricărei alte epoci din trecut   Este vorba, mai curând de a se recunoaşte că audiovizualul  ne-a ajutat mult să înţelegem însăşi natura cunoaşterii, să-i apreciem structura intimă şi să-i evaluăm caracterele cele mai profunde. Multe creaţii de gen au putut ajunge la o „determinaţie” în mod practic  satisfăcătoare a ceea ce s-ar putea numi „conţinutul cunoaşterii”, sau mai bine zis, structura cunoaşterii. În acest ultim aspect, audiovizualul a jucat aici mai curând un rol indirect, în sensul că multitudinea de reprezentări asupra fenomenelor realităţii noastre a reuşit să expliciteze treptat caracterele fundamentale ale cunoaşterii (logic-raţionale, ştiinţifice, empirice, sensibile, de alte naturi), permiţându-ne în acelaşi timp  să înţelegem că ele constituie înseşi caracterele cunoaşterii obiective şi riguroase într-un sens întru-totul  general. Videotecile din întreaga lume au deja miliarde de materiale audiovideo care nu numai că ating cvasitotalitatea temelor de interes, dar în cazul multora dintre ele sunt adevărate module de analiză şi sinteză care se aşteaptă încă a fi cercetate.

Să ne imaginăm un  „film al filmului”  existenţei noastre, cu precădere a ceea ce credem că „a fost să fie” din timpuri imemoriale până în ziua de azi.

Să începem printr-un mic exerciţiu de imaginaţie.

test de imaginatie   A. Citiţi textul  următor şi, în spiritul aceluiaşi impact pe care audiovizualul îl are în contextul civilizaţiei actuale, încercaţi să compuneţi un scenariu care să-l vizualizeze:

Pe atunci nu era nici ceva inexistent, nici ceva existent: nici împărăţia văzduhului nu era şi nici ceru-i deasupră-i;

De acoperământ oare ce slujea, şi unde? Şi ce te apăra? Apa, adâncurile fără fund ale apelor erau oare?

Pe atunci nu era nici moarte, nici ceea ce trăieşte veşnic şi nici semn care să despartă noaptea de zi;

Acest ceva, unic şi fără suflare, nu respira decât propria Sa fiinţă. În afara Lui nu era nimic.

Era întuneric: ascuns la început în întuneric totul era haos fără formă.

Tot ceea ce exista atunci era gol şi fără formă. Acest ceva unic a fost născut de marea putere a căldurii.

Apoi a apărut mai întâi dorinţa – prima sămânţă şi germene al spiritului.

Înţelepţii, care căutau cu înţelepciunea inimii lor, au găsit înrudirea dintre ce există şi ce nu există.

De-a curmezişul era trasă linia de despărţire dintre ele: dar ce a fost oare deasupra ei şi ce a fost dedesubtul ei ? 

Şi acolo erau forţele creatoare, forţe puternice, aici era acţiunea liberă, dincolo energia.

Cine ştie cu adevărat şi cine ne poate spune aici când s-a născut aceasta şi când s-a desăvârşit acest act al creării !

Zeii au apărut abia după facerea acestei lumi. Atunci, cine ştie când a apărut lumea ?

El, primul izvor a tot ce a fost creat, fie că le-a creat toate singur, fie că nu. Cel al cărui ochi supraveghează această lume din înălţimea cerurilor o ştie cu adevărat, dar poate că nu ştie…

O, credinţă, dă-ne certitudine!

 

RigvedaHindu Scriptures, Every man’s Library, Dent, Londra

B. Indiferent de scenariul  compus pe textul de mai sus,

1. Faceţi o descriere  a imaginii de pe paginile următoare (linii, forme, culori  alte aspecte compoziţionale)

2. Încercaţi, tot cu ajutorul cuvintelor, să vă închipuiţi ce sonoritate ar avea o asemenea atmosferă (sunete, zgomote distincte, incantaţii, melodii alte combinaţii acustice sesizabile de auzul  unui om obişnuit.)

faceraSă încercăm,  tot cu ajutorul cuvintelor, să ne închipuim ce sonoritate ar avea o asemenea atmosferă (sunete, zgomote distincte, incantaţii, melodii alte combinaţii acustice sesizabile de auzul  unui om obişnuit.)

  Evident, nu e foarte simplu deşi multe producţii audiovizuale (documentare şi artistice) au abordat curajos subiectul. Ce a rezultat?  În majoritatea cazurilor o compoziţie impresionantă şi care, în afară de fascinaţie, nu ne poate induce alte judecăţi de valoare. Asemenea viziuni, la care se vor adăuga şi altele, proprii altor modele de cultură şi civilizaţie, vor parafa definitiv lunga serie de reprezentări ce încearcă să surprindă apariţia vieţii pe pământ, următorii paşi întru devenirea noastră, multitudinea de incertitudini, mai mari sau mai mici, ce vor marca tumultoasa noastră istorie.

Aşadar, dincolo de cuvinte, vibraţia sonoră, liniştea, pulsaţia ritmică, simbiozele armonice, conflictele dizarmonice…ce pot ele exprima?  Este şi  Muzica… o Creaţie a lui Dumnezeu ?

Sfântul Grigorie de Nyssa remarca armoniile Creaţiei şi valoarea spirituală a lumii în care ne naştem.

Ordinea universului este ca o armonie muzicală, care se armonizează cu sine însăşi într-o succesiune şi într-un ritm, care este alcătuit din multe şi diferite elemente şi consună cu ea însăşi şi nu iese niciodată din simfonie, deşi se observă o mare deosebire între lucrurile existente, luate în parte. Căci precum se întâmplă cu spectrul celui care potriveşte tonurile cu artă şi scoate cântecul din felurimea notelor, aşa încât dacă nota este la unison, nu formează nici o melodie; tot aşa compoziţia universului este alcătuită şi ea din diferite elemente, care se pot observa unul câte unul şi care printr-un ritm ordonat şi imuabil dau armonia părţilor faţă de întreg Sf. Grigorie de Nyssa, „La titlurile Psalmilor“, partea I, cap. II, în PSB, vol. 30, pp. 139-140.

Pornind de la această compoziţie audiovizuală – imagine, text, sonorităţi, muzică, efecte – vom recunoaşte că, la capătul oricărui demers ştiinţific de cunoaştere a lumii, Creaţia se descoperă plină de potenţialităţi pe care omul le poate folosi în exprimarea propriilor intenţii creatoare. Dincolo de toate întrebuinţările pe care le poate primi materia şi puterile sădite în ea, ordinea şi armonia ei rămân fără o explicaţie ştiinţifică. Chiar şi după mai multe secole de ştiinţă confirmată de un număr impresionant de date şi produse tehnice, absenţa explicaţiilor privind condiţiile ce fac posibilă ştiinţa rămâne la fel de tulburătoare. În discursul de la primirea premiului Templeton (atribuit unor oameni de ştiinţă, pentru lucrările lor legate de dimensiunea spirituală a vieţii), Paul Davies scria că este imposibil ca cineva să fie om de ştiinţă, chiar şi un om de ştiinţă ateu, şi să nu rămână impresionat de frumuseţea, armonia şi inteligenţa naturii.

Debutul ştiinţei, în secolul al XVII-lea şi întreaga dezvoltare ce a urmat au fost posibile plecând de la recunoaşterea prezenţei armoniei în natură. Iar condiţia cu adevărat fascinantă a armoniei se relevă prin muzică.

Ca date istorice, muzica se pierde în timp. Puţine mărturii certe ne permit datări pentru antichitate şi o totală incertitudine pentru o preistorie nu doar a muzicii, ba chiar asupra fenomenului sonor ca element aparţinător condiţiei omului primitiv. O fascinantă lucrare, The Singing Neanderthals, The Origins of Music, Language, Mind, and Body de Steven Mithen, apărută în 2008 la Harvard University Press, ne aduce câteva repere de care aveam nevoie.

Se spune că, împreună cu conceptele de conştiinţă şi inteligenţă, capacitatea nimage247oastră de a ne folosi de limbaj stă chiar la baza a ceea ce ne face umani. Dar în timp ce originile şi evoluţia limbii au provocat speculaţii şi dezbateri pline de pasiune, cele de care depind alte sisteme de comunicare fonetice şi vocale, cu precădere muzica, au fost neglijate, dacă nu ignorate. Ca limbaj, expresia muzicală este o trăsătură universală a culturii umane, una care este o trăsătură permanentă a vieţii noastre de zi cu zi şi care este capabilă să exprime dar şi să inducă emoţii intense. În The Singing Neanderthals, Steven Mithen redresează echilibrul, bazându-se pe o mare varietate de surse, de la studii de caz neurologice, prin psihologia copilului şi sistemele de comunicare ale primatelor non-umane, până la cele mai recente dovezi paleoarheologice. Rezultatul este o lucrare fascinantă şi provocatoare, şi o ripostă succintă a acelor teoreticieni care au respins muzica în configuraţia ei de primordialitate a fiinţării umane, considerând-o ca pe un produs evolutiv funcţional secundar şi neimportant.

În scopul de a stabili un cadru în care să se ia în considerare importanţa muzicii în comunicarea audiovizuală, este  necesar să se examineze ceea ce este important şi adevărat despre muzică.
Muzica reprezintă o funcţie de bază a  existenţei umane aşa cum se conturează ea prin nevoile psihologice, sociologice şi fiziologice ale omenirii.   Astfel, valoarea implicată de fenomenul muzical decurge nu numai din toate eforturile pentru a atinge cele mai înalte forme de artă muzicală în conformitate cu standardele ce configurează cultura şi civilizaţia, cu normele acceptate social, dar şi din « întâlnirile muzicale » de zi cu zi pe care le trăieşte fiecare  persoană.  În acest scop, muzica este o cale de îmbunătăţire a experienţei necesare, care ar trebui să fie cultivată, hrănită în toţi  indivizii, nu numai la cei înzestraţi cu aptitudini muzicale excepţionale.
Muzica este un invariant.  Ea a fost prezentă în toate culturile, în orice moment şi în întreaga dezvoltare istorică a speciei umane, facilitând exprimări fizice, emoţionale şi sociale.
Muzica satisface nevoia omului, pentru a savura esteticul, predispune la o comunicare de idealuri culturale, integrează, şi reconfigurează modele culturale exemplare. Ea serveşte atât ca o reflecţie, precum şi ca un catalizator pentru dezvoltări şi substanţializări sociologice şi dar şi tehnologice, ca modalităţi adecvate de susţinere şi dezvoltare.
Muzica este atât artă cât şi ştiinţă.  Ca o artă, ea se manifestă ca rezultat al unui proces creativ şi de abilitate de performanţă, în ambele cazuri necesitând practică şi rafinament. Ca o ştiinţă, înstăpânirea fenomenului sonor muzical intră atât sub incidenţa legilor fizice şi a unor structuri teoretice proprii dar se configurează pe inovaţii ce au ca rezultat performanţe muzicale (compoziţional, interpretative, receptive) din şi inovaţii în sine care redimensionează spectrul audibil mai larg. Funcţia muzicală poate fi la fel de mult valorizată ca utilitarist emoţională, fiind parte a vibraţiei sensibile a condiţiei umane. Ascultaţi piesa următoare. Ascultaţi şi… atât !

Aveţi spirit critic ?

Analizaţi articolul de mai jos şi pronunţaţi-vă asupra problematicii, în procente, folosind următorul tabel:

Felul în care se pronunţă

Rezultate efecte grave

Mecanisme, modalităţi ce întreţin fenomene negative, malefice

Opţiuni nefaste, implicări evident sau formal negative

Indiferenţă, dezinteres faţă de fenomenele aflate în atenţie

Opţiuni de bun augur, implicări evident sau formal pozitive

Mecanisme, modalităţi ce întreţin fenomene pozitive, benefice

Rezultate, efecte de excepţie, utile, necesare, valoroase

procent

Puneţi un procent pe care-l consideraţi adecvat, în fiecare căsuţă, având grijă ca totalul să dea (fix!) 100.

Într-un interesant articol cu titlul incitant  Omul contra maşinii,  autorul William S. LIND începe prin a nota că „Russell Kirk, poate singurul conservator autentic din mişcarea conservatoare americană de după război, a interzis introducerea aparatelor de televiziune în casa strămoşească”, continuând apoi cu acuze dure ce, uneori, ating valenţe apoteotice:

Televiziunea, ca toate realităţile virtuale, vine de la diavol.” (Autorul acestui articol, care a fost gazdă pentru câteva emisiuni de televiziune, ştie cât de dificil este să foloseşti acest mijloc de comunicare de masă pentru ideea de bine, când, de fapt, televiziunea este „făcută pentru rău”, insistă Lind). Generaţiile timpurii de conservatori au ştiut instinctiv că maşinile pot fi diavoleşti şi au privit tehnologiile inovative cu neîncredere.

Este probabil o măsura a cât de mult si-a pierdut conservatorismul direcţia, faptul că cei mai mulţi conservatori primesc astăzi cu braţele deschise orice nouă tehnologie care apare. Sunt îndrăgostiţi de telefoanele mobile, care distrug şi puţinul spaţiu public rămas. Se entuziasmează în faţa ingineriei genetice, care va crea arme ce vor readuce ciuma. Cei mai mulţi, sunt utilizatori convinşi ai computerelor şi ai tuturor urmaşilor lor, chiar dacă, peste tot în jurul nostru, semenii noştri, supuşi ai Cerului, le folosesc pentru a crea realităţi virtuale în care pot trăi aproape tot timpul. (Din fericire, încă mai trebuie să mănânce).

Principiul creştin fundamental, principiu fundamental şi al civilizaţiei apusene, este acela că există numai o singură realitate. Dacă ar putea fi mai multe realităţi, atunci am rămâne atât fără Ierusalim cât şi fără Atena. Dacă pot exista mai multe realităţi, atunci pot exista mai mulţi dumnezei. Astfel cade Ierusalimul şi monoteismul. Dacă pot exista mai multe realităţi, ceea ce este logic într-una nu înseamnă nimic în alta, în care chiar logica s-ar putea să nu mai fie valabilă; astfel pierdem Atena şi raţiunea. Totul devine relativ atunci când realităţile se multiplică.

Diavolul a urât întotdeauna realitatea, pentru că în lumea reală Dumnezeu este împărat. Problema lui Sarsailă, dintotdeauna, a fost aceea că filozofia s-a dovedit o armă prea slabă împotriva realităţii. Chiar şi cea mai sofisticată invenţie a diavolului, ideologia, a căzut victimă sigură a realităţii, adesea nerezistând mai mult decât câteva generaţii. Împăratul neantului a înţeles ca are nevoie de o armă mai puternică şi mai rezistentă decât cea pe care i-o furniza filosofia. El avea nevoie de imagini convingătoare care să mistifice adevărul: realităţile virtuale.

Realităţile virtuale nu au fost inventate astăzi.Domus Aurea al lui Nero a fost una; viaţa Mariei Antoanete ca ciobăniţă, alta. Statele majore militare au fost adesea generatoare perfecte de realitate virtuală. (Acum, le producem pe ale noastre cu ajutorul computerelor, înrăutăţind şi mai mult situaţia). Dar acestea, aveau nevoie de controlul puterii şi de resurse importante pentru a fi create, astfel că au fost imposibil de susţinut.

Pentru ca diavolul să triumfe asupra realităţii şi să o facă definitiv – ceea ce este aproape acelaşi lucru cu a-l învinge pe Dumnezeu – trebuia să găsească un mecanism care putea să creeze realităţi virtuale puternice, irezistibile, să le prolifereze pe scară largă şi să le permită oamenilor să trăiască în ele, autoconvinşi, cea mai mare parte a timpului. Astfel s-a ajuns, ca printr-o lovitură de maestru, atelierele iadului să aducă pe lume tubul catodic şi ecranul video.

Este evident că mulţi oameni ai zilelor noastre trăiesc vieţi în care ecranul video, în multiplele lui variante, este realitatea dominantă. (Poate ca ar trebui să împrumutăm aici de la Derida şi să scriem realitatea). De la răsăritul soarelui până la culcare, televizoarele sunt deschise umplând toată casa cu zgomotul lor. Copiii petrec ore fără număr cu jocurile lor video; zilele însorite nu mai înseamnă nimic. Alternativa adulţilor este Internetul, a cărui cea mai răspândită utilizare este pentru pornografie. Toate oferă realităţi alternative, într-o diversitate tot mai mare, şi cu o tot mai bună capacitate de a părea reale. La început ne ispitesc, apoi ne satisfac, pentru ca în final să devină dictatoriale. Clanţ! Şi diavolul ne-a înghiţit.

Dacă cei mai mulţi dintre cei ce se pretind conservatori ar fi conservatori adevăraţi, ar fi deranjaţi de aceasta situaţie. Unii găsesc într-adevăr conţinutul multor realităţi virtuale zăpăcitor; arena romană este un fleac în comparaţie cu ele. Dar puţini par a înţelege că însuşi principiul realităţii (vechiul duşman al lui Marcuse) este în joc. Poate fi urmărirea unei liturghii la televizor acelaşi lucru cu a participa la o liturghie? Nu. Este ştirea despre vremea minunată din Ouagadougou similară cu a te bucura de o zi minunată undeva în natură? Într-adevăr, nu. Dar, în tot mai multe vieţi, virtualul înlocuieşte realul.

Există anumite imagini care reuşesc să exprime mai mult decât 1000 de cuvinte. Cele din acest articol au făcut înconjurul lumii şi au apărut în nenumărate publicaţii, reuşind chiar să devină formatoare de opinii. Autorii lor au intrat şi ei în istorie.

Iar imaginea înlocuieşte Cuvântul, Logosul. Apusului i-au trebuit mai mult de 3000 de ani de luptă pentru a reuşi să impună Cuvântul în locul imaginii. Tema războiului Cuvântului împotriva imaginii este poate tema fundamentala a Vechiului Testament. Nenumăraţi creştini au pierit în aceasta luptă. Iar acum, datorită ecranului, istoria îşi întoarce cursul pentru că pe ecrane imaginile sunt mult mai puternice decât cuvintele. Nu e de mirare deci ca păgânismul este în expansiune atât în afara cât şi în interiorul Bisericii.

Dacă spiritul de conservare nu poate sesiza pericolul din substituirea adevărului cu mistificarea, te-ai putea aştepta ca măcar să fie îngrijoraţi de faptul că orice realitate virtuală este expusă manipulării. Astăzi, în America, cele mai multe sunt deliberat şi sistematic manipulate pentru a servi ideologia marxismului cultural, şi anume corectitudinea politică. De aceea, primim nenumărate programe de televiziune şi jocuri video în care bărbaţii sunt neputincioşi, iar femeile puternice (ele îi înving pe bărbaţi), tâlharii sunt albi şi medicii sunt negri, iar singurii bărbaţi albi cu aparenţe normale sunt homosexuali. Datorita realităţilor virtuale, industria de divertisment a devenit cea mai puternică forţă din cultura americană, fiind în mare parte proprietatea unor marxişti culturali. Prin intermediul ei, marxismul cultural face ceea ce se presupune că ar trebui să facă: condiţionarea psihologică. În scurt timp, oricare om, a cărui viaţă este dominată de realităţile virtuale, care va îndrăzni să se gândească că poate civilizaţia occidentală este superioară, se va uita în oglindă şi va vedea „un alt Hitler”. Oare perspectiva unei Brave New World nu îi mai deranjează deloc pe conservatori?

Răspunsul la toate întrebările de mai sus al multor conservatori dependenţi de tehnologie este acela că majoritatea computerelor şi accesoriile lor ne asigură minunate surse de informare. Fără îndoială, este adevărat. Dar iată o altă întrebare cu adevărat conservatoare: este informaţia în sine atât de minunată?

Evident, răspunsul e cu precădere legat de cei mai avizi consumatori de informaţie, tinerii. Şi s-a pus concret problema, în ce măsură mecanismele formativ – consolidante ale gândirii sunt sau nu puternic influenţate de afluxul informaţional, la care tineretul este cu precădere expus, în doze incomensurabile şi extensiv haotice. Dar problema este, pentru a vorbi direct, că cei mai mulţi dintre ei nu pot gândi. Ei nu mai pot gândi tocmai din cauza informaţiei şi nu pentru ca ea lipseşte.

David Klein, membru al comunităţii Amish, a definit corect fenomenul. Părerea lui este că, folosind tehnologiile informaţiei, este că şi cum ai încerca să construieşti o maşină alegând piesele legat la ochi, la întâmplare, intr-un depozit uriaş. Astfel funcţionează şi minţile acestor tineri. Ei nu-şi pot însuşi niciun fel de cadru sau ordine a gândirii. Tot ceea ce au întâlnit până acum sunt biţii şi bucăţi din „aia” şi din „ailaltă”, scuipate aleatoriu dintr-un soi de automat care, asemănător cu cele care distribuie, de exemplu, dulciuri, distribuie informaţii. Nu este numai faptul ca lucrurile sunt lipsite de sens; aceşti tineri nu au nicio idee despre cum ar trebui să aibă lucrurile noimă. După cum ne-a avertizat Ortega că se va întâmpla, ei au devenit nişte barbari competenţi tehnologic.

O generaţie mai timpurie de conservatori ar fi înţeles. Dar, atunci când viaţa este de fapt un nesfârşit proces de întreruperi, gândirea, aşa cum tradiţional o ştiam, devine imposibilă. Gândirea apuseană este liniară dar „informaţia” este haotică. Mai mult, gândirea are nevoie ca să fii singur cu gândurile tale, ceea ce dependenţii tehnologic nu pot nici aştepta, nici atinge.

După cum haosul intelectual este normal pentru generaţia informaţiei, tot astfel este şi statutul lor modest de umili slujitori ai unei grămezi de plastic bej, cu ecrane burduhoase sau plane, cărora li se adaugă sumedenie de modele de „şoricei”. Şi tot acest „construct IT”  te leagă, încet dar bine, mai abitir decât vechii feudali ce-şi legau ţăranii de glie. Dacă de „dezrobirea ţiganilor” am auzit, este puţin probabil să asistăm – cel puţin în viitorul apropiat – de o „dezrobire a IT-iştilor”.  Revoltele de acest fel sunt cu totul în afara vederilor celor care venerează computerul şi rudele sale. Ei nu-si pot imagina viaţa fără maşinile lor, chiar dacă o astfel de viaţă era a tuturor cu câteva decenii în urmă. Nici o speranţă pentru aceştia: fără calculatoarele lor nu mai pot face nici măcar o adunare. Du-te la bancă într-o zi frumoasă şi cere-i tinerei de la ghişeu să facă ceva ce „nu este în computer” …. iar dacă mai insişti, să nu te miri că va acţiona butonul de alarmă!

col7

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s