A01 – 6 Sinteză – Particularitățile comunicării adaptate la audiovizual

stelute a16

Cele câteva pagini asupra cărora v-aţi aruncat o privire (sau, mai multe) ne certifică – dincolo de aspectele de oportunitate, ce rămân, în continuare, controversate – o problemă extrem de importantă: este necesar ca specialistul în comunicare să-şi dea seama ce anume trebuie transmis publicului pentru a obţine răspunsul sau a avea reacţiile dorite, proces care a primit mai multe denumiri – cum ar fi apel, temă, idee sau USP (unique selling proposition). El contribuie la formularea anumitor tipuri de identificări, beneficii sau motive ce ar putea să determine publicul să reflecteze asupra celor reprezentate. Astfel, se disting trei tipuri de apel:

 1.      Apelurile raţionale – se referă la interesul  personal al publicului. Ele arată că faptul relatat, aspectul surprins sunt componente ale unei realităţi, că sunt inerente succesiunii cauză şi efect sau rezultat al hazardului, că pot fi interpretate logic raţional şi se supun unui „dat obiectiv” propriu existenţei; în cazul publicităţii, de pildă, ele arată că produsul va asigura beneficiile cerute. Acestea trebuie să răspundă cerinţelor referitoare la calitate, economie, valoare şi performanţă.

2.      Apelurile emoţionale – încearcă să îmbine informaţia brută cu câteva emoţii (negative sau pozitive) care vor motiva o percepţie de substanţă. Specialiştii în comunicare au de-a face cu “răspunderea”, “obligaţia”, dar şi (în egală măsură), „teama”, „vinovăţia”, „ruşinea” în a-i determina pe oameni să se conformeze unei anumite stări, sau să-i împiedice să aibă interpretări, reacţii de un anumit tip. Apelurile de teamă sunt eficiente până la un punct, pentru că publicul îl va evita, dacă va anticipa frica pe care o va resimţi în urma recepţionării mesajului. Se folosesc de asemenea şi apelurile emoţionale pozitive, cum ar fi mândria, dragostea, bucuria, umorul. Statisticile arată că un mesaj amuzant  nu e cu mult mai eficient decât versiunea directă (neutră) a aceluiaşi mesaj, dar ele atrag mai mult atenţia şi dau mai multă încredere şi simpatie faţă de emiţător. Există situaţii însă în care umorul distrage atenţia de la înţelegere. Dar şi apelurile cotate drept “lacrimogene” nu-şi ating de multe ori scopul.

3.      Apelurile morale – se referă la simţul publicului în legătură cu ceea ce este corect şi adecvat. Sunt adesea folosite pentru a recomanda oamenilor să sprijine cauzele sociale, cum ar fi protejarea mediului înconjurător, îmbunătăţirea relaţiilor rasiale, drepturi egale pentru femei şi ajutor marginalizaţilor. Apelurile morale sunt rar folosite în cazul  temelor diurne, obişnuite, banale.

Mulţi cercetători consideră că mesajele sunt extrem de persuasive când sunt într-o uşoară discrepanţă cu ceea ce crede publicul într-o virtute inerţială. Mesajele care comunică doar ceea ce crede publicul (sau merg pe obişnuinţele publicului) atrag mult mai puţin atenţia şi adesea ele sunt folosite cu scopul de întărire a convingerilor, atitudinilor deja existente. Pe de altă parte, dacă mesajul este fundamental diferit de aceleaşi virtuţi inerţiale ale publicului, el va fi discreditat în mintea receptorului, va fi întârziată asimilarea lui sau, pur şi simplu, nu va fi luat în seamă. Provocarea pentru creatorii de gen constă în a concepe un mesaj care să nu difere fundamental de credinţele beneficiarilor, dar care nici să nu se identifice cu acestea.

În contextul comunicării audiovizuale, trebuie, de fiecare dată, să nu uităm acele particularităţi care îi dau un statut de excepţie:

    • comunicarea audiovizuală are, în primul rând, rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalţi, în mediul din care fac parte;
    • în procesul de comunicare audiovizuală, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;
    • orice proces de comunicare audiovizuală are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acţiunile verbale şi nonverbale observabile şi auzibile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte sau de elementele concrete expuse) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui);
    • orice proces de comunicare audiovizuală se realizează într-un context, adică are loc într-un anumit spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă;
    • procesul de comunicare audiovizuală are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare o dată iniţiată are o anumită evoluţie, prin care se schimbă, se modifică, într-o măsură sau alta, comportamentul persoanelor aflate în proces;
    • în situaţii tensionate, de criză, şi procesul de comunicare audiovizuală are un ritm mai rapid şi o sferă mai mare de cuprindere;
    • semnificaţia dată de un mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;

orice mesaj are un conţinut latent şi unul manifest, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ.

Şi, pentru că ne apropiem de final…muzică. (Iar ?)

facultativ

Analizaţi textele de mai jos în spiritul impactului pe care audiovizualul îl are în contextul civilizaţiei actuale:

 1. Realitatea ca atare nu este sursă a informaţiei, în schimb este convertibilă în informaţie. Informaţia este o imagine umană a ordinii universului.                 Şt. Ştössel, D.S. Ogodescu

 2. Este oare posibil ca realitatea surprinsă de obiectiv să înlocuiască într-o zi lumea creată de artist? Nu cred. Ce înseamnă un artist? Un om care selecţionează fenomenele realităţii, le organizează conform modului său, comunicându-le în acest fel stilul său propriu.             André Maurois

 3. Realismul nu se atinge exclusiv prin reproducerea realului. Pentru un câine, fotografia stăpânului său nu este reproducerea realităţii: ea nu e decât o bucată de carton.                René Clair

 4. Fenomenul televiziune exprimă, cu sau fără voia noastră, o nouă formă sensibilă a realităţii.            Louis Fouche

 5. Afirm că televiziunea nu transmite niciodată realitatea. Ea ne dă să privim ceea ce a văzut, a vrut să vadă, a dorit să vadă realizatorul emisiunii               Claude Henri

tema practica

  1. 1. Ce personalităţi (politicieni, artişti, oameni de ştiinţă şi cultură, persoane ce au fost implicate în evenimente sau scandaluri publice) cunoaşteţi în paginile volumului. (Interesant ar fi să le înscrieţi numele imediat ce aţi citit acest text-temă şi abia apoi să vă verificaţi prin revederea paginilor respective).
  2. Despre care din momentele, evenimentele, reprezentările din imaginile prezentate aveţi mai multe informaţii (atât din programe audiovizuale cât şi din presa scrisă ori alte surse).
  3. Vă consideraţi dependent de reprezentările, informaţiile, programele de divertisment audiovizuale?  De ce?

Aici se termină prima noastră tentativă de a vă cuceri întru a desluşi

Teoria şi practica audiovizualului

Până data viitoare, nu uitaţi:

Chiar dacă televizorul pare a avea un „chip uman”, el nu e decât un robot pe care noi l-am construit, ne poate sluji (strict) pe ceea ce l-am pus să facă. Dacă ne-a servit ca unealtă, îl deconectăm şi-l punem în cutiuţa lui; dacă nu, renunţăm la el; dacă s-a stricat…îl aruncăm ca pe o TV-zdreanţă şi…ne luăm altul. Sau mai bine nu! Întoarcerea la lucrul făcut de mâna ta e mai economic, mai ecologic, mai sănătos, mai frumos şi…nu îngraşă! Nu-i aşa?

image267

Concluzie provizorie

 Concluzia pe care încercăm să o formulăm acum nu o numim „provizorie” prin faptul că ar preceda o alta „definitivă”, ci numai fiindcă nu poate fi altfel concepută. Cercetarea audiovizualului se integrează în categoria investigaţiilor care determină o amplă promovare a provizoratului în materie de cunoaştere, ceea ce trădează caracterul ultramodern al căutării perpetue. Oprindu-ne la o asemenea concluzie, credem a fi rămas consecvenţi cu precizările date la începutul lucrării. Astfel, am declarat deschis că „autorii vor să trezească interesul, să suscite la reevaluări personale”, deci nu pot da vederilor lor un titlu definitiv. Acum, însă, putem afirma, ca un adaos  la partea de început, că nici nu vedem cum ar fi posibilă o cercetare completă, exhaustivă asupra audiovizualului, nici după parcurgerea a „n” cursuri de acest tip. Afirmaţia este prea tranşantă pentru a nu implica o imediată justificare. Vom invoca, în consecinţă, câteva particularităţi ale acestui fenomen, destinate să-i releve incompatibilitatea cu caracterul complet încheiat al unei cercetări.

În primul rând, audiovizualul nu este numai complex – aşa cum am arătat de atâtea ori deja – ci şi inepuizabil. Oricât de numeroase determinări şi completări s-ar tot adăuga, se găsesc mereu altele ce-i pot fi date, într-un proces interminabil. Ar fi un fel de „O mie şi una de nopţi” într-o transpunere deloc forţată. Prin aceasta s-ar părea că atribuim numai audiovizualului o trăsătură care, în suita unui progres al cunoaşterii, aparţine tuturor fenomenelor. Există, oare, în determinarea condiţiei umane, cel puţin, vreun aspect despre care s-a spus totul, o dată pentru totdeauna?

Şi totuşi, audiovizualul formează o categorie cu totul aparte. Celelalte fenomene se prezintă mai mult sau mai puţin limitate în ansamblurile lor de perspectivă. Dacă se aduc mereu contribuţii noi în domeniile respective, acestea nu sunt adaosuri de însuşiri, ci numai precizări şi adânciri ale unor date de principiu ştiute dinainte.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu audiovizualul. Când, bunăoară, spunem că reprezentarea audiovizuală implică satisfacerea unor vaste arii de interes, o largă gamă de tensiune incitantă, o „risipă” de trăiri afective, nu se aduc prin aceasta numai simple precizări în înţelegerea fenomenului, ci se creează o nouă viziune asupra sa. Să se ţină seama că nu căutăm să formulăm o netă diferenţă „de stil” prin comparaţia cu unul sau altul din aspectele proprii relaţionărilor interumane, sau cu universul în sine.

Dintre fenomenele impuse de gen, spectacularul (sau, spectaculosul) existenţei este evident cea mai apropiată de evoluţia şi impactul condiţiei umane în lume, cu lumea. Tocmai de aceea distincţia dintre tipurile de cunoaştere, descriere sau ilustrare – la majoritatea reprezentărilor umane – apare cu atât mai necesară.

Astfel, ideea de „inepuizabil” şi de „posibil oricum şi orice” poate produce confuzia cu ceea ce, de regulă, ştim că aparţine mai curând fenomenelor „de excepţie”. Aşa cel puţin ne-am obişnuit (am fost obişnuiţi) să vedem traiectul fiinţei umane în această lume. „Totul este posibil”, excepţional, spectacular, este evident opus „firescului, obişnuitului, desăvârşitului” natural, propriu fiinţei şi întregii naturi; aceste unghiuri distincte de vedere au devenit elemente de conflict binecunoscute. Iată, însă, că prin aceste aspecte „tradiţional” spectaculare, noi am recompus, de astă dată, o textură de susţinere pentru audiovizual. Este ea plauzibilă?

În loc de răspuns, apelăm la un caz limită ce poate fi definit ca „dependenţă de audiovizual”. Aproape ne-am obişnuit cu date, statistici, istorioare din proximitate în care se semnalează o creştere îngrijorătoare a numărului celor ce, fără serioase diferenţieri, cad pradă unui consum excesiv de video (mai precis, de jocurile video pe calculator).

Fără să ne propunem elucidarea unor asemenea cazuri limită, am spune, în primul moment, că, pe când spectacularul implică o înclinaţie spre „totul e posibil”,  reprezentarea audiovizuală  – indiferent de forma de reprezentare şi fără a se prevala de o viziune de tip joc – este ea însăşi infinită ca structură. Afirmaţia apare, însă, aproximativă şi necesită un corectiv imediat. (Nu ne putem închipui ca acest „infinit” al viziunii să nu se extindă în spectacular şi asupra structurii). Dar, extinderea de la viziune la structură în sensul lui „totul e posibil” nu atinge persoana individului obişnuit, componentele sale multiple (de creaţie comunicaţionale, de alte naturi), ci numai actul de concepţie, realizare şi reprezentare în sine, cu fiecare moment în parte. Imaginaţia celor mai năstruşnice combinaţii şi acţiuni sunt nesfârşite numai în propria lor matrice, putând în final să compună câteva trăsături – mărginite numeric – ale reprezentării în unicitatea şi/sau excepţionalul său. În mod obişnuit, individul „se varsă”, „se consumă”  în câteva modele ce-l amprentează apoi „ca mod de a fi” (sau ca particularităţi de diferenţiere). E un rezultat al capacităţilor lui (fizice în primul rând) limitate. Există o „limită de record” care nu mai poate fi depăşită. Puterea de creaţie, de analiză şi sinteză, de cuprindere şi înţelegere a universului înconjurător se cristalizează în module proprii (e drept, diferite de la om la om).  În componenţa audiovizuală, dimpotrivă, tocmai aceste trăsături se înşiruie la infinit (în ciuda unor precepte iniţiale). „Nu poţi filma de două ori, la fel, acelaşi film”. Meşteşugul în sine, uneltele folosite, mijloacele de concepţie şi realizare te împing pe alte şi alte straturi de relaţionare (tu, rămânând…„acelaşi”). O cameră lăsată filmând în acelaşi loc un timp îndelungat nu va filma „nimicul”, ci lumea în continuă devenire, lumea mereu alta. S-a înrădăcinat, în practica creatorilor de gen, termenul de „neprevăzut”, care însoţeşte orice demers audiovizual. Orice plan de intenţie, pentru orice fel de reprezentare audiovizuală nu poate prevedea „totul”, rămâne tributar unui neprevăzut, inedit, neştiut fapt ce poate amprenta produsul rezultat.

Audiovizualul nu se arată numai inepuizabil şi infinit în comparaţie cu celelalte modalităţi de reprezentare (mai mult sau mai puţin limitate): audiovizualul se mai prezintă şi confuz în raport cu relativa claritate a altor reprezentări media. Audiovizualul continuă să rămână un termen destul de confuz şi echivoc, de unde decurg multe din abordările şi soluţiile, chiar de rang universitar, multitudinea de analize şi sinteze în jurul acestui mod de reprezentare fiind, nu o dată, derutante.

 Comunicarea mediatică, cu precădere cea audiovizuală, asemenea unui „act comunicaţional gratuit”, s-a constituit şi consolidat ca urmare a transformărilor nevoilor, intereselor şi aspiraţiilor în „realităţi” efective. Existenţa ei este direct condiţionată de ansamblul dinamic al practicii înţeleasă în sens larg, concretizată în acţiuni şi relaţii ce-şi impun dreptul lor de a fi în lume, astfel încât se poate vorbi, fără nici o îndoială, de o existenţă socială.

Spunând lucrul acesta evident că nu punem existenţa comunicării mediatice în acelaşi plan cu cea a comunicării i-mediate, interpersonale dar nu vrem nici să diminuăm importantul rol al subiectivităţii în constituirea acesteia atât ca fapt de relaţionare interumană cât şi ca fapt de civilizaţie.

Când vorbim de „existenţa socială a comunicării mediatice” ne gândim încă la mai mult: constituirea, integrarea şi consolidarea ei în practică, multiplele ei faţete, sedimentarea opiniilor despre ea, ajung să-i confere un anumit statut social, în sensul că există şi trăieşte pentru colectivităţi din ce în ce mai largi şi pentru perioade ce pot fi, practic, nelimitate. În urma unei asemenea opţiuni de la modelul de relaţie gândit, determinant, la cel trăit efectiv, se naşte o realitate împărtăşită de indivizi şi grupuri (atât ca emiţători cât şi ca receptori) a căror forţă de persistenţă au adesea o „obiectivitate” mai insistentă şi mai presantă chiar decât o au unele realităţi fizice ce intră în sfera relaţionării şi implicării efective.

Nu avem aici doar forţa iluziei „imaginii lumii” care, mai ales pentru observatorul neavizat, a putut duce la confundarea sensului unei relaţii i-mediate cu cea mediată, şi nici transformarea imaginilor surprinse pe micul ecran în „imagini reale” despre care privitorul fascinat ajunge să-şi închipuie că se identifică în totalitate cu faptul în sine. Să observăm că, o dată instalate în conştiinţe, imaginile preluate şi retransmise ale unui fapt sau altuia ajung adesea să domine, însoţindu-ne în viaţa de fiecare zi, pentru vizionarea cărora foarte mulţi oameni renunţă la nevoi şi practici mult mai stringente.

image276

E drept că fenomenul, insistenţa prezenţei lui, incitarea, implicarea indirectă, satisfacţia nu sunt justificate întotdeauna de cele mai solide argumente, că problematica, punctele de interes, aspiraţiile şi reuşitele umane reprezentate se opresc adesea la un nivel destul de scăzut dar, chiar aşa fiind, ele se înscriu în modul de trai, alături de nevoile cotidiene. Fireşte, existenţa e asaltată de nenumărate alte nevoi, dar a trage de aici concluzia că reprezentările audiovizuale sunt un „surplus”, o „valoare adăugată” care poate fi sau nu importantă, necesară, sau că oamenii ar trebui să se mulţumească numai cu relaţionări interumane directe, este greşit, la asemenea atenţionări şi constrângeri renunţându-se de mult.

Comunicarea mediatică răspunde la ceea ce se poate numi o „relaţie dorită”, în conformitate cu orientarea tendinţelor individuale profunde către „regăsirea de sine prin semeni”; ea rezultă din ansamblul de motivaţii (instinctive, formativ-informative, afective, de loisir, practice) care invită la alegerea unui model adecvat, prin faptul atracţiei sau prin probarea repulsiei, fenomenul fiind nedeterminat de nici o forţă de seducţie exterioară concretă (aflată în proximitate, existentă real, implicată efectiv), ci generată până la urmă de însăşi personalitatea individului receptor şi de biografia sa intimă. Prin producţiile de gen, actul comunicaţional reuneşte de fapt condiţiile manifestării lui, căci în reprezentarea şi receptarea audiovizuală, prin evenimentul relaţional, emiţătorul şi receptorul (respectiv, autorul emisiunii şi telespectatorul) îşi regăsesc condiţia prin partenerul necesar. Această relaţie interumană restabileşte contactul comunicării mediatice cu realitatea din care provine şi în felul acesta îi serveşte drept garant pentru existenţa pe care o exprimă, fără a se identifica însă cu ea în totalitate.  Îndrumarea şi atracţia lui sunt mecanisme active, non-stop, 24 de ore din 24…

image278

Rămân totuşi reale atât structura ca atare cât şi actul comunicaţional efectiv şi care, socialmente, constituie temelia interpretării pe care o supunem atenţiei prin aceste cursuri în format MMR: comunicarea mediatică audiovizuală nu este o construcţie contigentă a omului şi străină de realitate, ci are o existenţă individuală incontestabilă şi care, în procesul practicii, se socializează. Putem astfel afirma că acest model comunicaţional de dimensiuni planetare este un fapt de relaţionare interumană, putându-se foarte bine concilia cu relaţionarea şi comunicarea directă. Singura divergenţă posibilă ţine de capacitatea pe care o are relaţia şi implicit comunicarea directă de a conjuga individul cu faptul concret, de a-l implica acţional, adică de a nu lăsa la nesfârşit subiectul între parantezele limitative de „simplu privitor”.

Iată de ce, audiovizualul rămâne în sfera domeniilor de larg interes, impunându-şi un loc aparte şi în schemele curriculare ale marilor universităţi ale lumii E drept, în multe situaţii abordările sunt timide sau tributare unor modele deja depăşite. E de la sine înţeles că expansiunea fără precedent a audiovizualului  presupune o dinamică a abordării pe măsură. Ce învaţă un student despre audiovizual în anul I trebuie deja corectat, adus la zi, când se află în anul al treilea. De aceea, poate, multe din abordări, orice corpus didactic de teorie şi practică în domeniu implică un adevărat disconfort, atât pentru cadrele didactice, cât şi pentru studenţi sau absolvenţi. Puţini se vor mai lăuda, după 5, 10 ani de la terminarea facultăţii de profil, că aspecte curente ale multitudinii de profesii cu care audiovizualul se impune practic au fost învăţate „ca atare”, de la cutare, sau cutare profesor. Şi nu numai noile tehnologii determină ca multe dintre proceduri să fie perimate în scurt timp. O dinamică deconcertantă şi multe dintre reverberaţiile extraprofesionale pe care audiovizualul le stârneşte şi întreţine zilnic, aruncă întregul domeniu în zone teoretice controversate, de a-legalitate, risc profesional, reuşite sau eşecuri imprevizibile… ceea ce bulversează orice abordare unitară, valoarea „de manual”, însuşi spiritul academic. Un fel de „criză de oportunitate” îi descurajează pe mulţi specialişti ai domeniului. De aceea, vom încheia acest volum cu o remarcă ce pare a fi emblematică:

 Audiovizualul  îşi  caută  universitarii

image279

Acum, că ați terminat de citit acest curs, vă invităm la parcurgerea

testului (obligatoriu) de verificare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s