A02 – 1 IMAGINEA ca impact public – Partea I

steluta a22

IMAGINEA ca impact public – partea I

Al doilea deceniu al secolului 21 a debutat cu o mulțime de mişcări sociale, dintre cele mai diverse: Revoluția arabă, apariția mişcării Occupy Wall Street, protestele din Europa, cele din România începutului de an 2012 sunt exemple notorii. Nu e de mirare astfel că revista TIME, recunoscută pentru titlul pe care îl acordă anual, de Persoana Anului, a ales să ofere această distincție (pentru 2011) „Protestatarului”._56838004_013369858-1

Protestatarul a fost ales Persoana Anului pentru că a captat şi subliniat un sentiment mondial, cel al speranței pentru o schimbare, a dat jos guverne şi idei  preconcepute, a combinat cele mai vechi tehnici cu cele mai moderne tehnologii, pentru a pune în lumină demnitatea umană şi a îndreptat planeta spre un secol XXI mai democratic, deşi, uneori, mai periculos”, şi-au motivat alegerea pentru 2011 editorii revistei Time.

Multă lume se aştepta ca Steve Jobs să primească titlul, însă fostul director executiv al Apple, decedat în luna octombrie 2011, nu a intrat pe lista scurtă. În aceasta îi regăsim pe amiralul William McRaven, creditat cu organizarea asasinării lui Osama bin Laden, pe arhitectul şi artistul chinez Ai Weiwei, pe congressman-ul american Paul Ryan şi pe Kate Middleton, ducesa de Cambridge.

În ciuda impactului mediatic, deseori disproporționat, se continuă seria multiplelor diagnoze asupra lumii în care trăim. Astfel, într-o serie de lucrări, mai mult sau mai puțin originale, deseori scânteietoare, sumedenie de specialişti întrepretează tot felul de analize exhaustive ale felului în care ne raportăm „la lume, cu lumea”, de la micile tranzacții  care  alcătuiesc  viața  noastră  de  fiecare  zi,  până  la  mari  „profesiuni  de credință” ale unui sau altuia dintre „liderii de conştiință” ce compun permanente liste„revăzute şi adăugite”. Teoretic, conținutul acestor studii are la bază una şi aceeaşi obsesie: o adevărată delectare în a ne explica actele cele mai simple ca pe nişte ritualuri complicate, cu strategii întortocheate şi misterioase, pentru ca apoi să ne dezvăluie „regulile jocului” şi să reducă din nou totul la o simplitate pe înțelesul oricui.

„Societatea ne cere să apărem sinceri în fața ei, iar modul cel mai eficace de a-i satisface pretenția este să avem grijă să fim într-adevăr sinceri, pentru a ne putea identifica perfect cu imaginea pe care dorim s-o aibă societatea despre noi”. – Erving Goffman, citat din An Essay on the Organization of Experience, Harvard University Press, 1975

În acest citat, apare termenul de imagine ce, de multe ori, uităm să-l raportăm la ambientul, zonele de contact şi relaționare pe care acest termen le implică. Mai mult chiar: mentalul colectiv păstrează (încă) un model de „impecabilitate”, o dată atribuit, orice contrafacere a lui poate provoca adevărate convulsii în social. Prințul Harry, nici în cele mai strict private şi de certe momente de excepție, nu are voie să uite că…. e al doilea moştenitor al tronului Regatului Unit. Altfel, opropbiul public poate avea reacții greu de stăpânit (chiar dacă, meşteşugit întreținut de o media mult prea nesățioasă de scandal). Real sau trucat, fenomenul a intrat în zone puternic distorsionate…

image010

Zilnic, prin sumedenie de articole de presă, multe emisiuni de radio şi televiziune se promovează imaginea  unei instituții, a unei personalități, a unei firme sau produs, a unui eveniment sau fapt ce se vrea de excepție în fața opiniei publice – în care înțelesul termenului de  imagine este altul decât acela de „fotografie” sau „imagine TV”, nu se referă nici la o imagine vizuală sau mentală, ci acumulează toate aceste înțelesuri adăugându-i un alt sens, acela de construcție imaginară, de  proiecție mentală.  Care ar fi deci cea mai bună definiție a termenului într-un asemenea context?

Mergând pe acest fir, observăm că asemenea reprezentări pornesc, de cele mai multe ori, de la reprezentări vizuale concrete (fotografii cu subiectul concret în diverse momente ale existenței, ipostaze, situații distincte ş.a.) Este aşadar un element real, reactualizat, a cărei existență, autenticitate (de regulă) nu se pune la îndoială. În jurul unor astfel de imagini se adună o serie de date, pe o paletă extrem de diversificată, informații, opinii, păreri, analize, date sintetice pe care autorii respectivelor reprezentări le dețin (deşi, mare parte dintre ele s-au format, s-au consolidat, s-au modificat ori  s-au validat în timp). Prin astfel de puneri în pagină se formează o imagine mentală  a persoanei, instituției, fenomenului respectiv care se amplifică şi capătă noi dimensiuni în primul rând prin raportări complexe la social. Cu fiecare eveniment –  surprins, imaginat, creat, declanşat şi susținut – se adaugă noi date, noi elemente acestei imagini şi în final sensuri multiple, parțial sau radical îmbunătățite, schimbate. Cele mai multe complicații se creează în jurul problemei: cum poate un fapt sau un eveniment schimba   un construct, un fenomen cunoscut (mai mult sau mai puțin) şi, cât de cât, stabilizat în planul social? (măcar prin curente de opinie general acceptate). Vom răspunde imediat şi tranşant: prin proiecție imaginară, amplificată de un eveniment imediat abordabil, prin relatări schematice în mass-media (uzină de prim rang în crearea de imagine) şi un control al constanței într-un timp bine delimitat.

image013

Prima imagine care a existat vreodată este omul însuşi. Biblia ne spune că Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea sa. Forța imaginilor a fost folosită conştient – sau nu – tot de la începuturi. Atenția specialiştilor genului s-a structurat mai coerent abia în secolul XX, deşi marii înțelepți ai lumii au fost obsedați de-a lungul veacurilor de un număr infinit de imagini (fie ele icoane, mijloace magice, reprezentări ale diverselor fenomene, nenumărate construcții originale sau pur şi simplu creațiile artistice de toate tipurile).

Studiul imaginilor pune, ca pentru orice domeniu de interes în acest început de mileniu III, multe probleme de interdisciplinaritate.  Chiar şi o simplă definiție, sau pentru a fixa unele caracteristici elementare de raportare, ne vedem nevoiți să apelăm la mai multe ştiințe, domenii distincte sau alte discipline aflate, ele însele, în zone de graniță (psihologia interculturală, psihologia socială, istoria socială, istoria şi teoria mentalităților etc.) Există chiar o disciplină destul de recentă, ce se cheamă imagologie ce-şi propune să studieze tocmai modul în care se constituie şi evoluează imaginea pe care indivizii o păstrează în minte pe seama altor imagini acumulate anterior.

Pornim scurta noastră delimitare, raportare interdisciplinară de la istoria religiilor, tocmai pentru că imaginea işi are originea în credință şi religie, cu precădere în ritualul magic sau religios. Termenul însuşi provine din latinescul „imago” care înseamnă „reprezentare, imitare”. În acest sens, Mircea Eliade spunea că imaginația „imită” modelele exemplare – imaginile –, le reproduce, le reactualizează, le repetă la nesfârşit. Imago reprezenta mulajul în lut sau ceară al chipului morților  pe care magistrul îl purta la înmormântare pentru că o religie fondată pe cultul strămoşilor cerea ca ei să supraviețuiască prin imagine. De atunci simbolul, mitul, imaginea țin de substanța vieții spirituale, sunt susținătoarele concrete în termeni de discurs al credinței. Evident, canoanele unui asemenea discurs nu au fost întotdeauna riguros respectate. Astăzi, avem sumedenie de exemple ce ne induc altfel de stări, chiar relaxante, precum desenul animat următor:

Psihologia, prin studii mai recente, clasifică imaginile în două categorii distincte: construite şi naturale. În prima categorie sunt reprezentările materiale de tip analogic (imagini iconografice, tablouri, fotografii, desene, crochiuri) şi cele arbitrare şi convenționale de tip simbolic (discurs, texte scrise, limbaj matematic, programe de calculator). Toate aceste reprezentări intră în aria de cuprindere publică, sunt receptate, interpretate, răstălmăcite, înțelese pe diferite niveluri şi, oricum, nimeni nu mai pune la îndoială existența lor.

În a doua categorie intră reprezentările psihologice sau mentale. Este vorba de entități interne, de caracter strict particular. Astfel, una din marile probleme pe care le pune psihologia priveşte accesul la aceste reprezentări mentale al căror mecanism constituie o modalitate privilegiată – ea permite în fapt să evoce caracteristicile fizice ale obiectelor absente din câmpul perceptual, să-şi prezinte câteva din proprietățile lor, cât şi  diversele  transformări  ce  se  impun  pentru  a  remedia  imposibilitatea  observației directe a reprezentărilor mentale, recurgându-se uneori la introspecții mediatizate prin limbaj sau prin desen. Oricum, o elementară clasificare a imaginilor putem opera:

  1. în  funcție  de  modalitatea  senzorială:  vizuale,  auditive,  tactile,  olfactive, gestuale, kinestezice, organice
  2. în funcție de caracterele extrinseci, de pildă, cele cu caracter halucinatoriu, cele strâns legate de percepție, cele, aşa-zise, de gândire

Psihologia socială face  diferența  dintre  imagine  şi  reprezentarea  socială,  trasând  câteva caracteristici, particularități, aspecte distincte. După unii autori, conceptul de imagine nu se îndepărtează prea mult de cel de opinie. Se diferențiază „reflexe interne ale unei realități externe”, copie conformă în spirit cu ceea ce se găseşte în afara spiritului. Ar fi vorba de o reproducere pasivă a unui „dat imediat”. Individul poartă în memorie o colecție de imagini despre lume sub o multitudine de aspecte. Aceste imagini sunt construcții  combinatorii  analoge  cu  experiențele  vizuale.  Ele  sunt  independente  în măsura în care pot induce sau prevedea, structura o „imagine-sursă” după structura celorlalte imagini deja cumulate. Astfel, se pot crea constructe globale sau de detaliu inedite;  prin  modificarea    anumitor  amănunte  se  ajunge  rapid  sau  mai  lent  la  „un altceva”,  ce  lasă  clar senzația  de  modificare  a  unor  imagini  sursă  cu  legături sau tangențe discutabile la noua percepție, de moment.  Să revedem imaginea „adamică” generată de Michelangelo… reverberată în timp:

Oricum, este vorba de imagini sau „categorii de senzații mentale”, impresii pe care obiectele, fenomenele, faptele, oamenii le lasă în creierul nostru, menținând actuale şi urmele trecutului, ca o adevărată „stare de veghe”, cu tendința de a păstra şi fortifica senzația de continuitate a mediului înconjurător, a experiențelor individuale şi colective. Tot  acest mecanism  complex  ni-l  putem  imagina  ca  pe  o  „comemorare  continuă”, „evocare” sau „povestire” a unor fapte ce au avut loc cândva, dar  „se păstrează mereu actuale” în memorie.

Am putea deja trage o primă concluzie prin care am afirma că o imagine este determinată nu atât de scopurile mai mult sau mai puțin formulate cât de acest subtil mecanism de selecție a ceea ce vine din interior (cumulat într-un timp trecut) într-o continuă combinatorie cu ceea ce vine din exterior (acum şi aici, într-un timp prezent). De aceea, crearea de imagine activează un „ecran selectiv” care primeşte noi mesaje dar care se raportează şi la imaginile, mesajele deja acumulate, chiar dacă unele dintre ele erau ignorate parțial sau în întregime, respinse sau refulate.   Imaginea devine, astfel, o producție socială, o cale de cunoaştere a realității purtând semnătura creatorului, dar a creatorului orientat de coduri preexistente, de grile de interpretare, experiențe anterioare. Ceea ce caracterizează imaginea în cadrul majorității proceselor de reprezentare este modul de funcționare simbolic, capacitatea de a suscita punerea în funcțiune a unui dispozitiv interpretativ. Putem astfel delimita şi reprezentarea ca fiind un proces psihic ce face trecerea spre procesele cognitiv-logice, reflectând obiectele şi fenomenele în absența lor dar având şi capacitatea de a produce şi utiliza imagini, evocând printr-un semn sau imagine simbolică obiectul absent ori acțiunea (ne)terminată. Încercați, prin mijlocirea filmului următor, să construiți texte interpretative, simple, raportate la secvențe disparate, urmând ca în final să formulați o concluzie referitoare la întreaga compoziție:

Psihologia interculturală (cross-cultural psychology) studiază direct interacțiunea dintre grupuri de origini culturale, formative diferite.Iată, spre exemplu, un montaj audiovizual ce ne permite: a fi, simultan, în timpuri şi spații diferite:

Ca principiu general, psihologia interculturală se bazează pe studiile care vizează grupurile sau indivizii în contact (mai ales în situațiile de spații deschise, de trafic intens, zone ce sunt afectate de globalizare, exoduri sau mari mişcări de populații, migrări, dar şi în cazul în care mai multe grupuri etnice conviețuiesc împreună). Aici, imaginea joacă un rol important în înțelegerea mecanismelor psihosociale, deoarece se poate constitui ca o „grilă de citire” a realității, de înțelegere şi de apropiere a unora față de alții.

Dan Horia Mazilu  a surprins într-un asemenea context analiza imaginilor străinilor în ochii românilor (într-un studiu pe care îl intitulează „Fals tratat de imagologie”) în care se construiesc astfel de imagini pornind de la textele cronicarilor. Dar introducerea, şi, o dată cu ea, motivația cărții, se construieşte în jurul unui binecunoscut citat din romanul lui Sadoveanu („Baltagul”) ce se doreşte a fi un exemplu pentru felul românilor de a fixa o imagine a Celuilalt. De ce? Pentru că a fixa o imagine înseamnă a transforma ceva necunoscut (Celălalt, Străinul) în ceva familiar, cunoscut. Pentru că străinii, spune Mazilu, sunt „măsurați” în toate dimensiunile (etnice, economice, politice, confesionale) şi apreciați, de regulă, prin formele de gândire şi de viață ale celui ce descrie, prin propria lui mentalitate. Concluzia autorului este că un asemenea proces de „construire a unei imagini” poate conduce la două sentimente oarecum antagonice:  cooperare sau spaimă.

Putem delimita astfel un alt termen definitoriu: stereotip – credințe despre caracteristici psihologice şi/sau comportamentale ale unor categorii de indivizi, grupuri sociale (de sex, vârstă, etnie, religioase); astfel de imagini sunt fixate în imagini şablonizate, durabile, „preconcepute”, în sensul că nu se bazează pe observația directă, proaspătă a fenomenului, ci pe moduri de gândire apriorice, rutinizate, deseori arbitrare, fără legătură cu indivizii sau grupurile sociale în dinamică, evoluate. Într-un uzaj mai recent stereotipul desemnează îndeosebi atitudinile nefavorabile față de anumite categorii etnice sau rasiale.

Tot aici, delimităm şi termenul de prejudecată: judecată care nu are o justificare rațională şi care, de obicei, este eronată; opinie în general peiorativă, mai mult sau mai puțin implicată, fără verificare sau control critic. Se constituie la nivelul simțului comun şi apare la un individ sau la un grup cu privire la altul. Este asimilată în procesul de socializare, de însuşire a normelor, a valorilor, a modelelor de gândire şi de comportament proprii grupurilor.

Comunicarea, de orice fel ar fi ea, este suportul care ajută la crearea şi transmiterea imaginilor, de fapt procesul social în timpul căreia acestea se formează, se consolidează şi se readuc în atenție. De aceea, uneori procesul comunicării poate determina crearea de imagini în mod voit şi programat.

Daniel J. Boorstin, cercetător american, încearcă să identifice şi să analizeze câteva trăsături ale imaginii. În primul rând, el constată că ce este eveniment în lumea faptelor, este imaginea în lumea valorilor. De fapt imaginea  este un „pseudo-ideal”. Sintetizează 5 trăsături ale imaginii:

1.  O imagine este sintetică    – este planificată, creată special să servească un scop, să producă un anumit gen de impresii.

2.  O imagine este credibilă – nu îşi îndeplineşte misiunea dacă oamenii nu cred în ea; o imagine este o imitare sau o reprezentare artificială a formei externe a oricărui obiect, dar în special a unei persoane.

3.  O imagine este pasivă – de vreme ce imaginea se presupune deja că este congruentă  cu  realitatea,  manipulatorul  de  imagine  se  aşteaptă  să  se „potrivească”   cu   imaginea.   Consumatorul  de   imagini   de   asemenea   se presupune că trebuie să se potrivească, la rândul lui, cu ea.

4.  O imagine este simplificată – pentru că o imagine trebuie să fie mai simplă decât obiectul pe care îl reprezintă.

5.  O imagine este ambiguă – pentru că ea se desfăşoară undeva între imaginație şi simțire, între aşteptare şi realitate.

Ajungem astfel la simbol care este „un ceva, orice”, care social, reprezintă, evocă, semnifică, altceva decât este. Filozoful german E. Cassirer arată că „omul nu mai trăieşte într-un univers exclusiv fizic, ci într-un univers simbolic. Limbajul, arta sunt componente  ale  acestui  univers.  Omul  nu  mai  poate  înfrunta  realitatea  în  mod nemijlocit, el nu o mai poate privi față în față. Atât de mult s-a învelit pe sine cu forme lingvistice, cu semne mitologice sau cu rituri religioase, încât nu mai poate vedea sau cunoaşte nimic decât prin mijlocirea acestui mediu artificial”.

Astăzi, sistemul de captare şi înregistrare, compoziție şi prelucrare, comentare şi difuziune a unor evenimente este foarte complex. Producătorii de audiovizual au rămas, şi în condițiile informatizării fără precedent,  pe primele locuri  în ceea ce priveşte cantitatea “de semnale” pe care le fac active în acest cadru. Audiovizualul a devenit chiar un gen de mari experiențe şi catalizări, în zonele cele mai fierbinți ale vieții contemporane, un domeniu plin de surprize şi tensiuni novatoare. Până a analiza proporțiile unui asemenea fenomen, să ne oprim la aspecte imediate ale oricărei reprezentări audiovizuale.

termen„Rețeaua” , sistemul de linii, forme, culori, sunete sau zgomote are sens, acționează logic numai când se constituie în imagini, în semn purtător de semnificații. Dar,  pentru  a  înlătura orice  confuzii, va  trebui să    ne  raportăm gradual în jurul conceptului de sens, desluşind treptat imaginea ca atare, ca suport efectiv de compoziție (audio)vizuală, ca formă şi abia apoi imaginea ca reflectare interioară   de   sensuri.   Prin   raportare   la   problemele   sensului   în   definiția lexicografică,  vom  constata  că  şi  pentru  audiovizual  sensul  este  un  concept ambiguu, greu de definit. Dar, oricum, definiția din Dicționarul de ştiințe ale limbii (DSL) prin care sensul reprezintă „o grupare ordonată de unități semnificative” ni se pare, şi pentru audiovizual, suficientă, cu atât mai mult cu cât sensul „se leagă în mod particular de specificul fiecăreia dintre limbi”. Dar, dacă limbajul uman rămâne mijlocul de comunicare cel mai utilizat de indivizi pentru schimbul de mesaje, cum îl vedem raportat la reprezentările audiovizuale ?

Este evident că oamenii au putut comunica mulțumitor şi prin diverse modalități grafice (de la simple linii, puncte, figuri geometrice până la grafii mai elaborate, desene, picturi), ajungând, în timp să înstăpânească şi mecanisme de realizare a fotografiilor, filmelor sau reprezentărilor audio/video pe un ecran.

Această reducție la un semn vizualizabil sau compus fonic, ne alătură limbajului care, şi el, este un sistem de semne (prin litere şi cuvinte sau prin combinații sonore ce se raportează tot la litere – vocale, consoane – şi cuvinte). Charles Peirce şi Saussure, fondatori ai semiologiei ca ştiință a semnelor ne atrag atenția că limbajele vorbite sau scrise nu sunt singurele semne pe care se bazează comunicarea interumană. Astfel, li se dau locuri distincte şi reprezentărilor de obiecte, gesturi, grafii convenționale, sunete melodice, imagini realizate prin cele mai diverse tehnici.

Apare aici o dilemă: oare toate reprezentările vizuale şi/sau auditive au sensuri încifrate, linii rațional-logice descifrabile, sau unele sunt, pur şi simplu, expresii ale unor stări de moment, plăcute sau neplăcute, manifestări ale diverselor dexterități acționale în momente aleatorice?Dacă privim cu atenție desenele din binecunoscuta frescă preistorică reprezentată aici, putem – pentru că vrem noi  –  să  găsim,  să  atribuim sumedenie de sensuri încifrate în petele de culoare. Până la  ce limită însă? Cât are (posibil) sens (un sens, sau mai multe, atribuibile acum) şi cât sunt grafii simple ce ar  fi, nici mai mult nici mai puțin decât, rezultatul disponibilității unui om de a-şi decora ambientul, cu tatonări compoziționale „de moment”. Dacă a căpătat dexteritatea să facă cercuri, o va face (poate) de fiecare dată când are ocazia. La fel cu sumedenie de figuri „umane”, animale, tot felul de „urme” sau alte fantasme ce-l tulbură pe moment.

Şi astăzi, când țăranul îşi decorează oalele şi ulcelele confecționate, procedează la o decorare a lor şi „pe modele tradiționale” (cu sensuri, semnificații mai mult sau mai puțin încifrate) dar şi combinând linii, forme şi culori absolut după bunul plac, starea de moment, minuția sau superficialitatea de care poate da dovadă. Aşa constatăm, nu o dată, compoziții „atipice”, cu un grad mai mare de inedit ce atestă „ieşirea din tipar”, influențe de pe diversele paliere ale lumii înconjurătoare, mergând până la stridențe sau combinații pe care (noi, cei mai „deştepți”, şcoliți în domeniu) le catalogăm rapid drept „Kitsch”.  Şi-apoi,  ştim  cu  toții  că  în  asemenea  demersuri  artistice  există  şi  schițe, exerciții, încercări, tot felul de semne fără legătură ce nu sunt agreate de autori cu atât mai puțin nu au girul reprezentării publice. Iar pe noi, acest aspect ne interesează în mod special.

Mai complicate vor fi şansele noastre de a interpreta corect atunci când ne aflăm în fața unor petroglife, create în epoci străvechi (autentificate ca atare), ale căror imagini delimitează clar făpturi, obiecte total diferite față de ambient, de momentul şi zona de raportare.

pm510e5be1

cp_bigge36

Există o opinie, tributară teoriilor despre paleoastronautică, conform căreia, încă din  zorii  umanității,  am  avut  contact  cu  ființe  extraterestre…  fie  în  mod  direct,  fie privindu-le  de  la  distanță,  în vehicule  zburatoare  dintre  cele  mai  diverse.  Există o pleiadă întreagă de presupuse dovezi ale faptului că ființe din alte lumi s-au implicat în istoria   lumii   noastre; dovezi ce transpar din picturi, pergamente, sculpturi, dar şi din poveşti ce dateaza de la începuturile vieții documentate a oamenilor pe această planetă. Unele dintre cele mai  faimoase  opere  de  arta,  ale celor mai mari artisti, ilustreaza adesea diferite forme de OZN-uri si fenomene  paranormale,  care  duc cu gândul la vizitele misterioase ale posibililor noştri vecini cosmici.

În filmul ce urmează, vrem să surprindem, pentru început, „imaginea liniară” pe care neam construit-o raportându-ne la multitudinea de picturi rupestre şi alte mărturii păstrate şi descoperite până în prezent, urmând ca apoi să inserăm şi o parte din mai noile interpretări ce, într-un final, ar putea schimba percepția noastră tradițională.

Prejudecățile, ideile preconcepute. Într-un articol recent, ni se oferă un ghid practic de abordare în multiplele noastre demersuri ce, de fapt, insistă pe un aspect de cel mai mare interes: prejudecățile şi ideile preconcepute. Cu toții ne manifestăm prejudecățile în cele mai neaşteptate momente. Este un dat propriu al naturii umane. Prejudecata se rezumă în a judeca fără o cercetare prealabilă, să faci presupuneri despre oameni, fapte, fenomene în funcție de ceea ce sunt ori cine/ce sunt pe modele de anterioritate. Cu toții procedăm astfel, indiferent cât ne-am strădui să nu o facem. Chiar dacă, uneori, avem idei geniale, ar trebui să fim mai atenți la propriile prejudecăți, întrucât conduc la bariere autoimpuse în calea adevăratei înțelegeri a lumii. Mai mult chiar: nimeni nu îşi schimbă vederile marcate de prejudecăți în urma citirii câtorva rânduri dintr-o publicație de orice tip, vizionând un filmuleț pe YouTube, prejudecățile provenind, cu precădere, din perioade extinse de condiționare culturală. Am putea, cel puțin, să recunoaştem şi să confirmăm judecata semenilor noştri şi, eventual, să apreciem plusul de contribuție. Trebuie să identificăm punctele slabe, în aceeaşi măsură în care este necesar să promovăm punctele tari. De aceea, trebuie să-i întrebăm pe ceilalți ce viziuni au, pentru că experiența lor ne poate fi utilă. Acesta este lucrul potrivit atât din punct de vedere practic, de metodică a abordării a majorității ipostazelor de fiecare zi, până la cele mai sofisticate calcule şi rețete comerciale.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s