A02 – 3 Perceperea și asimilarea audiovizualului

perceperea si asimilarea

intai teoria

Conceptul modern de mass media porneşte de la premisa că orice reprezentare publică trebuie îndreptată în direcția satisfacerii cerințelor – efective şi potențiale – ale unui public beneficiar, cu maximum de eficiență. Orice organism specializat, ce încorporează „ieşirea la public” că factor determinant al existenței sale, este necesar să pună în centrul preocupărilor cunoaşterea şi anticiparea cerințelor publicului beneficiar, pentru adaptarea activităților sale în scopul satisfacerii nevoilor actuale şi de perspectivă ale acestui public, prin producerea, promovarea şi difuzarea rațională şi eficientă către aceştia a programelor, altor conținuturi, servicii, prestări, bunuri solicitate.

Orientarea către  nevoile  publicului, către cerințele pieței, necesită, în primul rând, cunoaşterea temeinică a acestor cerințe, urmărirea sistematică şi chiar anticiparea lor prin proiectarea şi aplicarea unui instrumentar de investigare adecvat. În acest context, pentru înțelegerea mecanismelor complexe de transformare a nevoilor în cerere (de programe), un loc aparte revine studierii şi modelării comportamentului publicului beneficiar.

Comportamentul publicului este o  componentă  a comportamentului de  consumator al  oamenilor,  care, la rândul său, reprezintă o formă de manifestare a comportamentului uman, în general.  că urmare  a  acestor  interferențe  şi  determinări,  comportamentul  consumatorului  de audiovizual a fost definit de specialişti în mai multe moduri, niciuna dintre definiții nebucurându-se de o accepțiune universală.

Studiile de specialitate din sfera mass media nu se limitează doar la abordări cantitative, caracterizate printr-un anumit grad de cuprindere a fenomenelor pieței şi prin amploarea investigației. Trebuie efectuate studii în profunzimea fenomenelor de natură să clarifice mecanismul prin care cel ce formulează  anumite cerințe se manifestă explicit, dând curs unui anumit comportament solicitant, denumit în literatura de specialitate drept comportamentul consumatorului.

termenÎn sens restrâns, comportamentul consumatorului de audiovizual reflectă conduita  oamenilor  în cazul  receptării,  vizionării  de  programe,  emisiuni,  alte reprezentări de gen. În sens larg, el cuprinde întreaga conduită a beneficiarului tipic de programe informative, formative şi de loisir, incluzând, spre exemplu, şi comportamentul alegătorilor în urma unei campanii electorale radio televizate sau al pacienților unui medic ce este prezentat într-o emisiune specializată ş.a. Componentă esențială a comportamentului uman, comportamentul publicului beneficiar al reprezentărilor audiovizuale solicită pentru investigarea să o abordare interdisciplinară datorită naturii fundamental diferite a actelor şi proceselor de decizie ce-l compun. Felul în care oamenii se comportă înainte, în timpul şi după vizionarea unei emisiuni tv nu reprezintă o însumare de acte repetate mecanic, ci este rezultatul acumulării unor experiențe de viață, aflate sub influența mobilității şi plasticității nevoilor acesteia.

Dacă actele unui consumator sunt relativ uşor de observat şi cuantificat, procesele psiho-fiziologice care au determinat aceste acte sunt incomparabil mai greu de luat în calcul. Şi mai dificilă   este explicarea interdependenței dintre aceste procese. Astfel se motivează de ce cunoaşterea comportamentului telespectatorului este încă fragmentară şi relativ nestructurată. Deşi caracterul interdisciplinar al investigațiilor comportamentului consumatorului de audiovizual este recunoscut, există, totuşi, numeroase   puncte   de   vedere   în   literatura   de   specialitate   ce   pledează   pentru autonomizarea acestui domeniu. Multă vreme, atenția specialiştilor a fost concentrată spre ceea ce se vizionează  şi se  apreciază,  deci  spre  studierea  modului  de  manifestare  a  cererii  pentru  anumite programe sau emisiuni, în funcție, mai ales, de caracteristicile pe care le au aceste emisiuni şi de unii factori economici, demografici, de spațiu şi timp care au stat la baza deciziei de difuzare.

Cu alte cuvinte, acest mod de abordare avea în vedere mai mult efectele numeroaselor interacțiuni existente în procesul de satisfacere a nevoilor cu o gamă complexă de programe, iar nivelul de agregare era relativ ridicat.

tratat de interpretarePentru mulți dintre noi, televizorul a devenit un adevărat „guru” cu care coabităm, a cărui mesaje ne însoțesc în viața domestică, în funcțiile publice, înainte sau după întoarcerea de la şcoală ori universitate, de la serviciu, de la muncile agricole sau negoț, în momente de răgaz, odihnă sau distracție, în călătorii; televiziunea a devenit un fel de „profet” mereu pregătit, un sfetnic neobosit, vorbăreț şi plin de neaşteptate viziuni;  deci, trebuie să învățăm cu toții să-i desluşim mesajele. Valabil pentru oricine am fi, bărbați şi femei, tineri şi bătrâni, bogați şi săraci, simpli cetățeni sau magistrați, orăşeni sau țărani, meşteşugari sau politicieni, fără deosebire nici de vârstă, nici de sex, nici  de profesiune, nici de avere.  Trebuie, pentru asta, să avem „un alt fel de a  viziona” cele reprezentate pe micul ecran ? Avem nevoie de un mecanism special, de un „adaptor”, de un fel de ochelari cu care să percepem această inedită (pentru oamenii ultimului secol) formă de reflectarea realității ?  Cel mai important lucru pentru noi acum este să-i arătăm amănunțit telespectatorului obişnuit modul prin care orice reprezentare audiovizuală ajunge în „înstăpânirea” noastră: cum să descompui o emisiune, o secvență, o înşiruire de imagini şi sunete în elementele sale componente şi să le stabileşti sensul ? Cum să interpretezi întregul plecând de la aceste element  şi ținând cont de acest întreg în descifrarea fiecăreia dintre părți? Pornim de la convingerea că ce-i ce ni le transmit ştiu la ce se referă fiecare dintre semnele luate unul câte unul; dar, cu toate acestea, ştim şi că mulți dintre autorii de audiovizual nu dau explicațiile potrivite cu întregul, decât conform fiecăreia  dintre părți. Ar fi vorba, deci, despre un tratat de interpretare.

Fără a avea o asemenea pretenție, prin lucrarea de față – în ciuda unor incursiuni ce pot apărea că speculative – intenția noastră este de a ținti acele procedee de descifrare şi metode de interpretare şi mai puțin judecăți de valoare, sensuri morale ori de altă natură. Numai în mod indirect se pot revela, prin descifrarea reprezentărilor audiovizuale, sensurile   şi aprecierile făcute asupra diverselor   scene şi a actelor reprezentate în ele. Dar, pentru aceasta, va trebui să delimităm cu exactitate procedeele de descifrare. Am putea distinge două forme de reprezentări audiovizuale.

Există:

 A. imaginile şi sunetele de stare  – ele transpun dimensiuni imediate ale subiectului  raportate  la  spațiu,  obiecte,  mişcare  culoare,  sunet,  cele  care însoțesc individul în existența sa;  eşti interesat de un anumit lucru (obiect sau ființă), doreşti să fii în proximitatea sa, prin imagine şi sunet „e cu tine”;   ți-e foame şi remarci imediat surse, locuri, detalii, mecanisme ce ți-o pot satisface; sau „cel ce se teme de pericol”  sesizează în imaginile şi sunetele reprezentate unde se poate ascunde. Dacă am unele idiosincrasii față de anumite fizionomii, gesturi, combinații de culori, fel de a vorbi sau zgomote – voi sesiza imediat ce forme şi conținuturi din reprezentarea audiovizuală mi le oferă direct sau indirect. Acest fel de receptare şi înțelegere se stabileşte în actualitate (de la prezent – la prezent, în procesul însuşi al vizionării); îi arată subiectului care vizionează propria stare; ea redă ce este, pentru corp, lipsă sau exces  şi ce este pentru suflet teamă sau dorință.

B. cu totul altceva sunt  imaginile şi sunetele de fapt (întâmplare, eveniment) prin care ni se revelează „ce spune sau face ființa, un obiect sau fenomen aflat în dinamică”: ele „spun” că  sunt deja în înlănțuirea timpului, că sunt parte la eveniment, produs în acel moment sau la diferențe mai mari sau mai mici în timp. Mai este şi ceea ce acționează asupra sufletului şi-l excită: viziunea reprezentată produce   modificări în suflet, îl fasonează şi îl modelează; îl pregăteşte şi provoacă în el frământări corespunzătoare celor arătate şi receptate. Motivația este prin excelență  intelectivă şi poate fi în continuarea senzațiilor stârnite inițial, în contra lor sau fără nici o legătură cu acestea.

Deşi cu multe similitudini, cele două feluri de imagini şi sunete percepute duc la înțelesuri opuse: unele derivă din stările trupului şi sufletului, celelalte surprind desfăşurarea evenimentului, la care se participă (in)direct, în timp; unele arată jocul „prea  multului” sau  „prea  puținului” în  ordinea  poftelor şi  antipatiilor; altele  dau  un semnal intelectului şi sufletului şi, în acelaşi timp, îi dau formă. Pe de o parte, imaginile şi sunetele concrete vorbesc despre condiția concretă a ființei în starea actuală; pe de alta, imaginile şi sunetele abstracte vorbesc despre iminența dependențelor în spațiu, timp, cauză şi efect, determinanți motivaționali ai evenimentului surprins şi raportarea lui la o „ordine a lumii”. Să încercăm să diferențiem cele două forme de reprezentare în fragmentul de film următor, imaginile şi sunetele de stare, de cele de fapt:

O a doua delimitare introduce, în cele două categorii de reprezentare vizionată de mai sus o altă formă de deosebire:

a. ceea ce se arată şi se aude clar, uşor  „de ghicit”, fără a solicita o descifrare şi interpretare

b. ceea ce se arată „în mod figurat”, în imagini şi sunete „spunând altceva” decât ce se observă şi se aude la o primă vedere (respectiv, audiție).

În reprezentările audiovizuale curente, diversele aspecte ale lumii înconjurătoare pot fi expuse prin prezența uşor de recunoscut a obiectului (vedem medicul X, maşina salvării); dar mai pot fi reprezentate şi prin altfel de imagini mai mult sau mai puțin asemănătoare cu obiectul în chestiune (crucea roşie de pe portieră, girofarul în funcțiune). Diferențe asemănătoare în reprezentările de eveniment: unele arată în mod direct ce se întâmplă cu o impunere spre o anumită evoluție în viitor: vedem medicul care, concentrat în resuscitare, încearcă salvarea pacientului (va reuşi ? sau nu ?); în altele însă, raportul imagine – eveniment  este indirect – portiera salvării deschizându-se pentru a lăsa să fie introdusă targa (cu cadavrul  din punga cu fermoarul tras). Or, jocul dintre cele două distingeri pune interpretului o problemă practică. Să luăm o viziune dată: cum recunoaştem dacă avem de a face cu  o reprezentare de stare sau cu una de fapt ? Cum stabilim dacă imaginile reprezentate anunță direct  ce arată sau sunt tălmăcirea altor lucruri ?

Constatând o asemenea dificultate, se pare   că acum se pune în discuție importanța capitală a analizării subiectului, individului  care vizionează. E posibil ca imaginile de stare să nu fie foarte prezente la ființele ce au destulă forță pentru a-şi înstăpâni pasiunile şi a le rezista,  ce ştiu să-şi înfrâneze pornirile iraționale, dorințele sau teama; acestea au capacitatea de a-şi menține un echilibru rezonabil între lipsă şi exces. Vom semnala şi posibile excepții: indivizi ce manifestă asemenea mecanisme de reținere şi autocontrol, în anumite grade de atracție în fața reprezentărilor audiovizuale, a   impactului   cu   lumea   înconjurătoare,   scăpând   de   concretețea   factorilor   de (auto)control, interdicții sau părerile celorlalți, pot să aibă reacții total opuse, trezindu-se în  ei  tot  ce  este  mai  inoportun,  reprobabil,  imoral.  Este  o  preocupare  ce  rămâne constant în atenția reprezentărilor de gen. Pentru toate artele, fenomenul înstrăinării ființei umane e o preocupare de cel mai mare interes. Evident, aici cheia reuşitei o va avea emițătorul, care, nu de puține ori imaginează mecanisme, resurse inimaginabile pentru a-şi atinge scopul. Evident, există har, şansă (contexte favorabile) şi noroc (consensul deplin între oponenți). Dar există şi situații în care orice efort este sortit eşecului. Celebrul film al lui Orson Welles, Citizen Kane, ne oferă oferă câteva momente exemplare ce surprind un asemenea impact.

Vedem în acest exemplu cum, atunci când sunt sesizate, imaginile şi sunetele de stare pot lua două forme:

a. la majoritatea oamenilor dorința sau aversiunea se manifestă direct şi fără a se ascunde,

b. la cei care ştiu „să se detaşeze” de materialul ofertă şi să-l interpreteze că auxiliar existenței imediate, nu se manifestă decât prin vagi indicii de receptare.

În privința imaginilor şi sunetele de fapt, cum să le recunoşti pe cele transparente şi  evidente,  de  cele  care  anunță  prin  procedee  artistice  mai  mult  sau  mai  puțin sofisticate un eveniment, altul decât cel arătat ? Dacă se pun la o parte imaginile excepționale necesitând evident o interpretare, imaginile care impun cu claritate un eveniment sunt sancționate imediat de realitate, de ambientul implicit reprezentat; imaginile de acest gen „se deschid”  asupra a ceea ce anunță, nemailăsând interpretării putința de a se structura, de a se însăila ca discurs lucid şi rezonabil de reflectare a celor văzute şi auzite; imaginile în cheie artistică se recunosc (relativ) uşor prin aceea că  nu sunt urmate de efectul imediat, direct, ci trebuie interpretate.

Interesant că, asemenea delimitări ne duc cu gândul la Republica lui Platon

platon

În tabelul următor, am încercat să configurăm cele două categorii de receptori şi imaginile pe care  le desluşesc mai lesne.

tabel stare-fapt

Descifrarea imaginilor artistice, de efect  se face, în cele mai multe cazuri, prin analogie, prin compararea a două lucruri asemenea. Analogia funcționează pe mai multe planuri şi, pentru a fi detectată asemănarea, ne slujim de diverse mijloace:

  • identitate  calitativă,  identitate  de  cuvinte,  componente  vizibile,  dimensiune, dinamică, identitate simbolică, apartenența la o aceeaşi categorie de existență, similitudinea de practici; apoi
  • analogia de valoare  (determinarea faptului că evenimentul reprezentat este sau nu favorabil)

De  obicei,  în  semnificarea  imaginilor  reprezentate  se  apelează  la  împărțirea binară, între bine şi rău, fast şi nefast, frumos şi urât, fericit şi nefericit ş.a.m.d. Evident, o asemenea departajare este puternic subiectivă, funcție de modul în care receptorul în cauză consideră a fi „conform legii”, conform tradiției, cu regulile şi practicile care permit unei acțiuni să-şi atingă scopurile, cu timpul (în momentul, circumstanțele cele mai potrivite), poartă un  nume care în sine este de bun sau rău augur. Există, aşadar, în jurul diverselor semne, reprezentări simbolice, compoziții plastice elaborate cu o mare libertate de variații posibile pentru a ajunge la o semnificație pozitivă sau negativă.  Şi aceasta, nu numai de la om la om, ci chiar la acelaşi individ, de la o zi la alta, de la o stare la alta,  sau alți determinanți ori factori influenți din momentul vizionării (atmosfera locului, companioni, evenimente paralele ş.a.) Nu e vorba de o nesiguranță imposibil de depăşit, ci de un domeniu complex care impune a lua în calcul nu doar aspecte ale imaginii reprezentate, dar şi ipostaza celui care vizionează. Să nu căutăm în aceste analize un cod care ne indică „ce trebuie sau nu trebuie văzut şi auzit”, ci prezența unei anumite mobilități, experiențe, intuiții şi chiar  „etici” ale subiectului ce e implicat în vizionare.

Mai mult, chiar: practica interpretativă arată că reprezentarea audiovizuală însăşi e concepută, elaborată, expusă şi analizată ca o „scenă   socială”: majoritatea interpretărilor sunt făcute în termeni de „reuşită sau eşec”(social), succes sau insucces, util sau inutil, bine sau rău etc. Acest lucru apare la două niveluri:

  • cel  al  elementelor  reprezentărilor  audiovizuale  reținute  ca  „material  pentru analiză”
  • cel al principiilor care îngăduie a se da un sens (o valoare) acestor elemente în context.

Care sunt aspectele reținute şi redate pertinent în analizele receptării audiovizuale ?

Mai întâi, personajele reprezentate (folosim termenul de personaj pentru a denumi generic ființele umane ce sunt reprezentate): lumea surprinsă de cel ce vizionează e populată de indivizi ce au cele mai diverse condiții, feluri de a fi, trăsături fizice. Se pare însă că, la un prim „contact”, se face o reducție foarte importantă pentru analiza noastră: se asimilează doar nişte „profiluri sociale” – tineri, bătrâni (sunt  în orice caz mai tineri sau mai bătrâni decât cel ce vizionează), persoane din lumea înconjurătoare imediată sau mai îndepărtată, oameni care aduc sau cer ceva, sunt oameni liberi sau dependenți de alții, de context,  superiori („cărora se cuvine să le cedezi”), sau inferiori („care pot fi neglijați sau de care se poate abuza în mod legitim”).

În privința celor ce se petrec între aceste personaje şi cel ce îi recepționează prin vizionare se stabileşte o primă formă de relaționare, cu variații foarte simple, în jurul unei dat esențial: impactul de contact (sau de raportare). Se pare că acesta constituie însăşi esența practicii receptării audiovizuale, oricum primul care merită şi va fi reținut şi care dă un sens analizei vizionării.

Problema care se pune este de a şti cine determină acest impact.  Subiectul care vizionează este activ sau pasiv în momentul receptării? El e cel ce creează impactul, stăpâneşte informația primită, simte satisfacția implicării? El e cel ce se supune sau e înstăpânit de informația emisă şi recepționată?

Impactul cu imaginea şi sunetul – esența recepționării audiovizuale, materia primă a interpretării şi focarul sensului pentru reprezentare – este imediat perceput din interiorul unei „înscenări sociale” între cele două entități, pe care, de cele mai multe ori, le numim autor (emițător) şi receptor (rezonator). Atenție, cel puțin pentru moment, ne raportăm la semnificația imediată, nediferențiată a fiecărui termen. Vom porni prin a vedea actul vizionării mai întâi că pe un joc de superioritate şi de inferioritate: impactul audiovizual îi plasează pe cei doi parteneri – în succesiune, în opoziție, în egală măsură – pe raportări de genul:

e-r

Ultimul exemplu conduce la un alt aspect, mai extins al impactului cu audiovizualul pe care l-am putea numi „economic”: de profit şi pierdere („profitul” fiind informația obținută, senzațiile agreabile resimțite, „pierderea” e energia necesară receptării mesajului, risipirii inutile a informației, oboseala şi act ratat pentru cel ce a  conceput şi realizat reprezentarea, respectiv, timp pierdut pentru cel ce s-a supus vizionării.Dar, înaintea unor astfel de variabile, ce-ar putea apărea în cele mai diverse succesiuni şi combinații, trebuie să reținem acele elemente ce se referă la impactul receptării că la un „joc strategic” de dominare – supunere  şi ca la un „joc economic” de profit – pierdere.

Asemenea delimitări ar putea să ni se pară sărace, schematice, „decolorate” comparativ cu paleta reprezentărilor audiovizuale; să reținem, însă, că ele încarcă până la saturație, dinainte, analiza oricăror motivații ce-l aduc pe individ în relație atât de dependentă de audiovizual. Cum va stabili    autorul unei reprezentări audiovizuale sau receptorul (telespectatorul), plecând de la aceste elemente, valoarea de principiu a demersului lor? Şi, atenție, nu e vorba numai de „gust”  sau genuri „permisibile în condiții speciale”, cu atât mai mult dacă pornim de la etichetări de genul „asta poate fi reprezentat public, asta nu”. Ce „alt fel de raportări” intervin aici? Pentru aceasta trebuie să înțelegem nu numai tipul de eveniment  reprezentat, ci mai ales – ceea ce este cel mai important pentru o analiză practică – „atributul” său, şi anume caracterul său favorabil  sau nefavorabil  pentru subiect. De-a lungul analizelor noastre de până acum, dar şi a celor ce vor urma, am văzut (direct sau indirect) că o  vizionare „cu valoare pozitivă”, nu e întotdeauna chiar o reprezentare cu componente, aspecte, fapte îngăduite de lege, apreciate de opinia publică, acceptate de tradiție. Trebuie să ne întrebăm: care este acel „alt fel” de a aprecia reprezentările audiovizuale, acele „alte criterii” ce permit să se spună că   ele sunt „bune” în reprezentare şi pentru cel ce le receptează, de vreme ce ar fi condamnabile în realitate?

Interesant este că, încă din stadiul de concepție, în multe dintre momentele de creație propriu-zisă, că să nu mai vorbim de decizia finală de a da, sau nu, publicității o anumită creație. Constatăm şi reacții contradictorii ale celor cooptați la dialog: se complac, adaptându-se condiției de „viitoare vedetă”, sunt deranjați, sunt entuziasmați că „se filmează!”, cerşesc prezența unei echipe de filmare ori refuză actul filmării, având chiar reacții violente împotriva acesteia.

 Se pare că ceea ce dă „valoarea” (de principiu) a unui act de receptare a unei reprezentări audiovizuale este raportul stabilit între rolul condiției individuale şi rolul social al receptorului. Mai precis, se poate afirma că, de cele mai multe ori, sunt cotate ca „favorabile” şi cu un bun impact, reprezentările în care cel ce vizionează  îşi exercită relațiile cu lumea reprezentată  după o schemă conformă cu ceea ce este sau ar trebui să fie relația să cu acelaşi gen de parteneri în viața socială şi nu în cea personal – imaginativă; relațiile stabilite prin actul vizionării îşi primesc calificarea de la adaptarea la relațiile sociale din felul general de a fi al individului „în lume – cu lumea”.

Relația emițător receptor:   ipostaze schematice

Auzim, de multe ori, că asemenea moduri de raportare (relațonare) ar fi, practic, infinite. Cum am putea, totuşi, să le ordonăm, configurăm  pe un model analizabil pentru a surprinde mai uşor fenomenele ce au loc? Vă prezentăm un asemenea model (original). Pentru a putea vedea modelul accesați următorul link.

Trebuie să recunoaştem că, pentru mulți, asemenea tabele-schemă par destul de complicate. Din păcate, nu avem loc aici şi acum pentru a da mai multe explicații. Dar, suntem convinşi că, prin discuții directe cu profesorii sau cu alți colegi vă veți dumiri complet şi veți avea multe de comentat şi de adăugat pe marginea acestui model. Am hotărât de la început că, abordarea noastră nu este una obişnuită, ca în orice volum tipărit. De aceea, în fața unui posibil impas, nimeni nu vă opreşte să vă găsiți soluții (mai bune!) în bibliografii mai mult sau mai puțin selective.

Mergând cu teoria noastră mai departe, ni se pare că, pentru a fi „bună”, o reprezentare audiovizuală are nevoie de a se supune unui principiu general de izomorfism. Şi, continuând să vorbim schematic, am putea adăuga că acest principiu ia două forme:

a.  cea a unui principiu de analogie de poziționare

b.  cea a unui principiu de adecvare economică.

Conform primului, o reprezentare audiovizuală va fi „bună” în măsura în care subiectul care vizionează, receptorul, ocupă față de emițător o poziție întru totul asemănătoare cu cea pe care ar putea-o avea în realitate cu acelaşi gen de partener (sau un partener de acelaşi tip); astfel, a avea o relaționare   activă cu   o realitate, o stare, un fapt ce „necesită, implică, impune”  intervenția (ta, ori a altuia) e „bine” sau „să faci ceva” pentru un individ aflat în dificultate, cu un partener sau situație în care „se cere” intervenția ta. Dar, va fi „bine”  (sau „rău”) dacă „(nu) intervii, (nu) ataci, (nu) anihilezi, (nu) te supui” …. cu precădere atunci când (nu) ai toate datele problemei, (nu) eşti în inferioritate, (nu) sunt persoane mai în vârstă, mai capabile, îndreptățite, mai motivate să se manifeste în acest sens” . (Încercați, că exercițiu,   pornind de la personaje, date, fapte concrete sau imaginate, să țineți cont sau să nu țineți cont de „nu”-ul dintre paranteze şi veți constata că puteți ajunge la o gamă, practic, infinită de rezultante.)

Conform  principiului  de  adecvare  economică,  e  necesar  ca  „beneficiul”  şi „consumul” comportate de această activitate (de concepție, realizare, reprezentare şi receptare de audiovizual la modul general ori raportat la fiecare produs în parte) să fie corect reglate:

cantitativ („multă cheltuială pentru plăcere puțină” – nu e „bine”) şi ca

destinație („nu se cheltuie zadarnic cu cei care nu se află în situația de a restitui, de a compensa sau de a fi, la rândul lor, utili”).

Putem rezuma, spunând că firul conducător al interpretării privind valoarea de principiu  a reprezentărilor  audiovizuale  implică  descompunerea  şi  analiza  lor  în elemente  (fenomene,  fapte, personaje,  acte)  care  sunt,  prin  natura  lor,  elemente sociale; ele mai arată un anume mod de a califica reprezentările audiovizuale în funcție de maniera în care atât emițătorul (autorul) cât şi receptorul (telespectatorul) îşi mențin, că subiecte ale fenomenului reprezentat, poziția lor de subiect    social. Pe scena din reprezentarea audiovizuală sau în fața ei, telespectatorul care se implică în actul vizionării trebuie, pentru ca vizionarea lui să fie „bună”, să-şi mențină rolul de actor social (chiar dacă se întâmplă ca actul reprezentat să fie condamnabil în realitate). Să nu uităm că majoritatea reprezentărilor audiovizuale  spun „ceea ce este”, iar „ceea ce este” şi se află „spus” în reprezentare e poziția, relația celui ce receptează ca subiect al activității sau stării reprezentate – activ sau pasiv, dominant sau dominat, învingător ori învins, câştigător sau învins, având beneficii sau pierderi, aflându-se într-o postură fericită sau una plină de necazuri şi insatisfacții.

Vizionarea audiovizuală indică într-un fel de mică dramaturgie impactul, pe o unitate de timp şi spațiu, a modului de a reacționa al subiectului, al activismului sau pasivismului său, al plăcerii şi al consumului, într-un cuvânt, al unui fel de a fi aşa cum i l-a pregătit destinul. E vizat aici un mănunchi de activități ce fixează statutul individului în cetate şi în lume; figurează aici familia, averea, educația, activitatea, statutul, viața politică, libertatea şi multe, multe altele.

Ținând cont de schemele şi criteriile de analiză prezentate până aici, analizați individual sau în grup filmul următor, apelând la termenii propuşi în schemele date, argumentând diversele raportări şi renunțând – în totalitate – la exprimări de genul „Mie mi-a plăcut…” sau „nu mi-a plăcut…”

Evident, o asemenea compoziție audiovideo poate fi „citită” uşor într-o cheie de umor, satiră dar şi – iată, un alt exercițiu – pe un ton serios, mergând dincolo de stilul în care a fost creată. Nevoia continuă de a găsi noi şi noi interpretări pe o temă dată a devenit ea însăşi o preocupare de interes.

În  timp,  cercetările  au   devenit  mai  complexe,  încercându-se  găsirea   unor răspunsuri la întrebări de genul:  de ce telespectatorul alege o anumită emisiune sau program TV şi nu altul?  Care sunt obiectivele acestuia în procesul alegerii? Care sunt mobilurile sale? Cine este telespectatorul? Cum este organizat procesul de emisie / recepție? Cum, când, unde, cât de frecvent şi cât de mult se vizionează? Care este anatomia procesului decizional de vizionare a emisiunilor ofertă?  Cum se realizează interacțiunea dintre moderatori şi telespectatori? Ce rol joacă procesul receptării şi care sunt reacțiile individuale sau de grup după vizionare?

Evident că nu este deloc  uşor să se răspundă la astfel de întrebări, deoarece mobilurile   publicului potențial telespectator sunt extrem de variate, ele reprezentând rezultatul acțiunii unui număr mare de factori, de o structură foarte eterogenă. Mai mult, telespectatorul   nu este    întotdeauna   dispus   să-şi    dezvăluie   mobilurile   reale   ale comportamentului său de  selecție şi vizionare, iar uneori nu poate  explica comportamentul său de telespectator.

termenProgresele fără precedent realizate în dezvoltarea teoriei comportamentului consumatorului,  al  beneficiarului  de  audiovizual   s-au  datorat  şi  influențelor exercitate de psihologie, psihologie socială şi antropologie, de teoria sistemelor, de teoria micro şi macro economică, care au conferit acestui domeniu un puternic caracter interdisciplinar. Aceasta explică,  într-o oarecare măsură, consemnarea unor  rezultate  mai  mult  secvențiale,  fragmentate,  decât  reunite  într-o  viziune integratoare şi coerentă. S-a ajuns că acest „nou specimen”, numit cu mai mult sau mai puțină maliție telespectator, să fie abordat din punct de vedere antropologic, sociologic, psihologic  sau economic, moral religios, juridic, cultural, sexual  sau estetic ş.a.m.d. ceea ce se reflectă într-o abundență de concepte şi interpretări.

Complicatele procese psihologice, situate între „intrări”   şi   „ieşiri”, nu pot fi observate, cel puțin la nivelul actual al cunoaşterii umane, acestea desfăşurându-se în aşa-zisa „cutie neagră” (black box). Simplificând mult, putem spune că „intrările” (genul de emisiune, conținutul, calitatea, spectaculozitatea, posibilitatea orară de vizionare, prezentarea, cultura, obişnuințele şi alte „tipic-uri” de viață etc.) ajung în „calculator” (psihicul uman) prin intermediul unor „canale” (programul tipărit, reclamă, atenționări ale altora, observații personale etc.) şi determină anumite „ieşiri” (alegerea emisiunii, a canalului de difuzare, frecvența vizionărilor, nevizionare, amânarea vizionării sau reprogramări ale unor materiale înregistrate şi aflate la dispoziția lui etc.)

termenDintre aceste elemente, intrările,  canalele şi  ieşirile pot fi controlate, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin informații care se pot obține dintr-o multitudine de surse. Se înțelege  că  problema  fundamentală  care  se  impune  a  fi  rezolvată  este  aceea  a determinării apriorice cât mai precise a ieşirilor.  Dar pentru aceasta ar fi necesar să se ştie cât mai exact ce se întâmplă în cutia neagră. Drept  consumator – telespectator (ascultător, public  în  general)  poate fi considerat orice individ a cărui comportament este îndreptat spre satisfacerea necesităților individuale sau ale microgrupului de apartenență (familie,   colegi, companioni ş.a.) Noțiunea de consumator de audiovizual  nu poate fi înțeleasă privindu-l în relație cu semenii săi, subliniind numai natura socială a acestei categorii. Împrejurările în care procesul de radio / telerecepție implică adesea şi alte persoane aflate în ambient în acel moment poate modifica substanțial comportamentul consumatorului declarat. Studiul comportamentului consumatorului de audiovizual s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cercetările motivaționale, menite să explice mecanismul deciziilor de selecție şi vizionare. Iar, dacă la începutul acestor cercetări accentul se punea pe motivație, ca rezultat al resurselor energetice intelectuale ale omului, treptat, ele s-au îndreptat spre cuprinderea componentelor cognitive ale comportamentului uman, reprezentând mai mult decât un simplu mecanism de comandă. Simplu însă, vom spune că motivația este pur şi simplu cauza care determină o anumită conduită.

image191

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s