A02 – 4 Rolul percepției audiovizuale în comunicare

image193

Atâta timp cât suntem vii, participam 100% la crearea şi reprezentarea mentală a propriei lumi. Lumea înconjurătoare percepută audiovizual e altceva decât lumea înconjurătoare în sine. În mințile noastre avem „hărți ale teritoriului” şi nu teritoriul ca atare. Fiecare persoană creează reprezentări personale, unice ale realității. Amprenta digitală, vocală, sau ADN-ul rămân doar indicii banale ale unicității persoanei. Propria hartă mentală înseamnă incomparabil mai mult, în raport cu ea persoana îşi alege comportamentele. Ea crede că operează cu realitatea, dar operează doar cu reprezentări mentale. Percepția audiovizuală influențează masiv raporturile cu sine şi cu ceilalți. Ea filtrează realitatea, o distorsionează şi o modelează. Cum înțeleg oamenii cuvintele şi imaginile pe care le primesc prin mesaje? Cercetarea ştiințifică asupra percepției audiovizuale şi prelucrării informației ne ajută să răspundem la această întrebare. Comunicatorii de masă doresc ca audiențele să fie atente la mesajele lor, să identifice conținutul mesajelor, să-şi schimbe în mod corespunzător atitudinile sau concepțiile ori să dea răspunsurile comportamentale dorite. Teoria perceptuală ne spune că procesul de interpretare a mesajelor este complex şi că aceste scopuri sunt dificil de realizat.

Percepția audiovizuală a fost definită că procesul prin care interpretăm date senzoriale. Datele senzoriale ne parvin prin cele cinci simțuri. Cercetarea a identificat două tipuri de influențe asupra percepției audiovizuale umane: influența structurală şi cea funcțională.

Influențele structurale sunt legate de aspectele fizice ale stimulilor la care suntem expuşi, de exemplu, cu cât o serie de puncte sunt mai apropiate, cu atât mai mult ele dau impresia unei linii continue.

Influențele funcționale sunt factori psihologici care influențează percepția audiovizuală şi deci introduc un grad de subiectivitate în proces.

Percepția audiovizuală selectivă se referă la faptul că percepția audiovizuală umană tinde să se lase influențată de dorințe, necesitați, atitudini şi de alți factori psihologici. Percepția audiovizuală selectivă joacă un rol important în comunicarea de orice fel. Ea demonstrează că persoane diferite pot reacționa la acelaşi mesaj în moduri diferite. Nici un comunicator nu poate să presupună că un mesaj va avea înțelesul intenționat de el pentru toți indivizii care îl receptează sau măcar că va avea acelaşi înțeles pentru toata lumea. Aceasta complică modelele noastre de comunicare de masa. Probabil, comunicarea de masa nu mai este doar o problemă de a atinge o țintă cu o săgeată, după cum sugerează unele modele. Mesajul poate să ajungă la receptor (loveşte ținta) şi totuşi să nu-si atingă scopul pentru că este supus interpretării de câtre receptor.

Procesul de primire şi interpretare a mesajului este numit decodare în mai multe modele de comunicare. El implică percepția audiovizuală sau preluarea stimulilor prin simțuri şi procesarea ulterioara a acestor informații.

Psihologia modernă a prezentat percepția audiovizuală că un proces complex, diferit de concepția naivă pe care o aveau oamenii cu un secol în urma. Vechea părere – pe care o vom numi concepția bunului simt – considera percepția audiovizuală umană un proces fizic sau mecanic. Se considera că ochiul, urechea şi celelalte organe senzoriale acționau mai degrabă ca un aparat fotografic sau un magnetofon. Această teorie susținea că există o corespondență directă între lumea înconjurătoare externă şi percepția audiovizuală a unei persoane sau ceea ce gândeşte aceasta. Ea susținea deci că toți percep lumea în acelaşi fel. Psihologii au stabilit însă că percepția audiovizuală este un proces mult mai elaborat. Bernard Berelson şi Rudolf Steiner au arătat că percepția este un proces complex prin care oamenii selectează, organizează şi interpretează stimularea senzorială într-o descriere a lumii realizată coerent şi plină de înțelesuri. Percepția audiovizuală implică  învățarea, perspectiva de actualizare şi interacțiunea cu subiectele observate, de asemenea, realizarea unor inferențe. În actul tipic al percepției audiovizuale, un stimul este alocat unei anumite categorii pe baza unei informații care este incompletă. Percepția audiovizuală este influențată de un număr de factori psihologici. Aceştia includ presupuneri bazate pe experiențe trecute (care adesea acționează aproape inconştient), influențe culturale, motivații (necesități), stări sufleteşti şi atitudini. Efectele acestor factori asupra percepției audiovizuale au fost demonstrate printr- un număr de experimente. O mare parte din activitatea de cercetare care a demonstrat că percepția audiovizuală este influențată de presupuneri a fost realizată de un grup de cercetători care au activat în diverse perioade la Universitatea Princeton.

Conceptul este abstract şi oarecum filozofic, dar în esență înseamnă că atât cel care percepe, cât şi lumea înconjurătoare sunt participanți activi la actul de percepție. Cercetătorii teoriei tranzacționale au realizat un număr de demonstrații convingătoare pentru a arăta că percepția audiovizuală este bazată pe presupuneri. Una din cele mai remarcabile a fost realizată de Adelbert Ames Jr. şi este numita camera monoculară distorsionată. Aceasta cameră este construită astfel încât peretele din spate este un trapez, având distanța verticală din partea stângă a peretelui mai lungă decât distanța verticală din partea dreaptă a peretelui. Peretele este poziționat la un astfel de unghi încât latura stângă este mai în spate decât partea dreaptă. Acest unghi este selectat cu atenție, astfel încât camera să pară obişnuită, dreptunghiulară pentru un observator care s-ar uita printr-o gaură mică făcută în peretele din față.

Dacă doua persoane intră în cameră şi se aşează în colțurile din spate, se întâmplă ceva foarte interesant. Persoana din dreapta îi apare celui care se uită prin gaură ca fiind foarte mare deoarece ea este mai apropiată de acesta şi umple cea mai mare parte din distanța de la podea la plafon. Cea din stânga pare a fi foarte mică, deoarece este mult mai departe şi acoperă mai puțin din distanța dintre podea şi tavan. Această iluzie se produce deoarece cel care se uită pe gaură presupune că peretele din spate este paralel cu peretele din față al camerei. Această presupunere se bazează pe experiența anterioară referitoare la alte camere care arătau la fel. Iluzia este atât de puternică încât dacă cele două persoane şi-ar schimba locurile din colțurile camerei, una va părea că devine mai mare, iar cealaltă mai mică, chiar în fața ochilor persoanei care priveşte prin gaura din perete.

Modele de procesare a informației

Cercetătorii au înțeles că este practic imposibil să separe procesul de percepție de  procesarea  informației.  Într-o  oarecare  măsura,  cercetarea  care  s-a  axat  pe percepție a fost înlocuită de cercetarea asupra procesării cognitive a informațiilor. Procesarea umană a informațiilor pare să aibă loc în faze, iar pentru identificarea componentelor cheie şi a fazelor unui proces au fost sugerate un număr de modele. Multe dintre aceste modele se bazează pe operațiuni computerizate. Conceptul clasic de procesare a informației din cunoaşterea umană, modelat după un computer modern de mare viteză, include un set de structuri pentru memorarea informațiilor şi un set de procese prin care informația este transferată de la o structură la alta. În acest model, informația din mediul înconjurător, tradusă într-un model de impulsuri neurale de către receptorii senzoriali, este reținută puțin în înregistrările senzoriale şi este apoi analizată prin procese cunoscute sub numele de  „recunoaştere a modelelor”. Prin intermediul atenției, informația care a fost identificată că având sens şi fiind relevantă pentru scopurile respective este transferată la o structură cunoscută ca memoria primară sau de scurtă durată, unde este supusă unei alte analize. În această fază,   informația  perceptuală  este  combinată  cu  informația  restabilită  din  memoria secundară sau de lungă durată.

image199Memoria primară, care are o capacitate extrem de limitată de a procesa informația, este considerată zona de activitate a sistemului cognitiv, locul unde se petrec procese ca judecata, inferența şi rezolvarea problemelor. Informațiile rămân în memoria primară atât timp cât sunt folosite. Pe baza unei analize a înțelesului unui input de stimuli este generat  un  răspuns.  În  final, înregistrarea evenimentului este codată permanent în memoria secundară. Au  fost  realizate  numeroase modele de procesare a informațiilor, fiecare fiind  conceput  pentru satisfacerea unor scopuri oarecum diferite. O mare parte din această activitate are loc în domeniul interdisciplinar    al    ştiinței cognitive. Oricum, putem vorbi de o adevărată „re-creare a ființei umane”, prin reprocesarea, amplificarea şi valorizarea unor componente şi procese aflate din totdeauna în datele ființării noastre, „în aşteptare”, în stare latentă. Iată cum, „creația adamică”  ne oferă o multitudine de spații suprapuse ce, practic, edifică şi aureolează mintea umană.

Percepția audiovizuală subliminală

O alta temă care implică percepția audiovizuală şi comunicarea de masă este tehnica  destul  de  controversată  cunoscută  sub  numele  de  percepție  subliminală. Această noțiune arată că oamenii pot fi influențați de stimuli de care nu sunt conştienți. Percepția audiovizuală subliminală, numită şi subcepție, este reacția organismului la excitații slabe percepute inconştient.

image200Mesajele subliminale pot lua forma unor stimuli slabi, situați sub pragul perceptiv, dar susceptibili, totuşi, de a provoca un răspuns din partea organismului receptor”. Este foarte probabil că acest proces de percepție infraconştient să joace un rol important în comunicarea umană. Percepția audiovizuală subliminală a ajuns pentru prima oara în atenția publică datorită lui James M.Vicary de la Compania pentru Proiecția Subliminală. Acesta este considerat      unul      dintre      strămoşiipublicității subliminale. El a condus un studiu în 1957, prin care demonstrează că, atunci când publicului de la sălile de cinematograf i-au fost prezentate clipuri de anunțuri pentru CocaCola şi popcorn la fiecare cinci secunde (montate în pelicula unui film obişnuit), dar numai pentru trei miimi de secundă, efectul a fost surprinzător: vănzările respectivelor produse au crescut vertiginos. Procedeul, spectacular, a fost interzis în anul următor, chiar dacă utilizarea de publicitate subliminală a fost greu de dovedit. (Vicary însuşi a spus, că el a falsificat rezultatele testului, în scopul de a creşte propriile afaceri pentru firma de cercetare de piață, şi mai târziu a declarat că tot ce a realizat  „a fost de a pune un nou cuvânt în limbajul comun”).

Experimentul lui Vicary cu sala de cinematograf nu a fost descris îndeajuns pentru a putea fi evaluat de către cercetători. Totuşi, unii s-au arătat interesați de fenomen. Cea mai mare parte a cercetării referitoare la percepția audiovizuală subliminală a fost realizată de către producătorii de publicitate. Se presupune că percepția audiovizuală subliminală este percepția audiovizuală care are loc sub pragul de conştientizare. Un număr de studii ale percepției audiovizuale subliminale au arătat că oamenii pot răspunde la un stimul aflat sub pragul de conştientizare. De exemplu, o persoană care a fost supusă unui şoc atunci când i-au fost adresate nişte cuvinte fără sens va prezenta uneori o reacție de răspuns la nivelul pielii indicând frica, dacă aceste cuvinte vor fi proiectate pentru perioade scurte de timp, astfel încât o persoana să nu le recunoască. În  orice  caz,  deşi  nu  există  dovezi  concludente  asupra  influențării comportamentului consumatorului prin mesaje subliminale, acestea sunt studiate discret de creatorii de publicitate, adesea foarte buni psihologi. Un lucru este cert: mesajul subliminal nu poate promova durabil produse şi mărci lipsite de calitate. Oricât ar fi exersat prin canale TV şi radio, consumatorul  nu se poate înstăpâni cu uşurință prin mesajului publicitar. Rezultatele cercetării persuasiunii subliminale au fost contradictorii, dar cele mai multe dovezi au indicat că nu exista un efect persuasiv semnificativ. Există, totuşi, o oarecare tendință că ele să aibă unele efecte slabe sau să fie percepute de câtre subiecți că având efecte slabe în funcție de scopul indicat pe compoziția audiovideo respectivă. Mulți cercetătorii au declarat că aceste efecte asemănătoare efectului placebo erau rezultatul faptului că subiecții procesau informația astfel încât să le susțină propriile aşteptări.

Cu promisiunea de a ne ocupa într-un alt capitol de fenomenul respectiv, sintetizăm aici că acele rezultate subliminale care par a avea efect:

a). tind să implice numai nivelurile inferioare ale procesării cognitive, niveluri care au o valoare mică pentru cei implicați în marketing;

b). sunt dificil de implementat în programele mass media;

c). ar putea fi la fel de uşor (sau chiar mai uşor) de implementat utilizând tehnici supraliminale.

De percepția audiovizuală a imaginilor ne ocupăm în volumul următor.

Percepem audiovizual ceea ce suntem pregătiți să percepem

Indiferent  de  forma,  contextul  şi  nivelul  comunicării  umane,  percepția audiovizuală rămâne problema centrală. Prima mare descoperire asupra percepției audiovizuale este o simpla experiența amăgitoare. Închidem ochii doua-trei secunde. Când îi redeschidem, instantaneu, sesizam ceea ce ne înconjoară. Ei bine,impresia de instantaneu e falsă. Percepția audiovizuală este un proces cu o anumita durată şi secvențialitate  în  timp.  Ea  este  un  proces  de  conştientizare  a  stimulilor  care  ne provoacă simțurile. Percepția influențează atât stimulii care o provoacă, precum şi semnificațiile atribuite lor. Intervenția ei în comunicare sparge corespondența (im)perfecta dintre mesajul emis şi cel recepționat. Diferențele dintre ele pot fi semnificative, indiferent dacă sunt cuvinte, voci, priviri, atingeri, semne grafice sau mirosuri. Semnificațiile atribuite în creierul receptorului diferă de cele ale emițătorului.

image202

Ce anume selectam din lumea cu care venim în contact?

Ce reținem din ea?

Percepem, spune autorul american W.Lippmann, ceea ce suntem pregătiți să percepem.

Întâmpinăm mulțimea de fapte şi situații noi cu anumite cunoştințe, cu un fond cultural şi de experiență, de cele mai multe ori condensate în stereotipuri de natură intelectuală, prin intermediul cărora privim şi încercăm să înțelegem realitatea. „În cele mai multe situații, noi nu vedem mai întâi şi apoi definim, ci, mai întâi definim şi apoi vedem”. Acelaşi fapt va fi văzut şi interpretat diferit, uneori complet diferit, de câtre două persoane, în funcție de pregătire, de credința politică şi de experiența profesională.

În plus, fiecare dintre noi ne raportăm la o situație în spiritul culturii căreia îi aparținem, cu structurile mentale pe care un spațiu cultural sau altul le modelează în persoana noastră. Selectam ceea ce cultura noastră a definit pentru noi şi tindem să percepem audiovizual ceea ce cultura noastră, într-o formă stereotipa a ales pentru noi. De aceea, atunci când dorim să înțelegem poziția sau comportarea unei persoane nu este suficient să cunoaştem informațiile de care beneficiază, ci şi ceva din formația intelectuala  a  respectivei  persoane,  pentru  a  ne  da  seama  cum  au  fost  filtrate  şi evaluate  informațiile  respective.  Stereotipurile  desemnează  astfel  acele  structuri mentale care selectează şi stochează informația, acele tipare care prefigurează răspunsul. Stereotipul este „ca un majordom la un bal mascat, care judecă dacă invitații au venit într-o ținuta adecvată”. Ca ilustrație (şi ca un respiro în această abordare teoretică destul de anevoiasă) să ne delectăm cu o secvență antologivă din My Fair Lady.

Prin urmare, stereotipul intră în funcțiune pe traseul informației câtre structurile noastre de evaluare (chiar dacă majordomii din secvența de mai sus „nu se prea văd”) reprezentând un gen de filtru care operează o selecție înainte că informația propriu-zisa să ajungă a fi analizata. El se asociază cu evidență în chiar procesul de probare a acestei evidențe.

Întreaga selecție pe care o îndeplineşte stereotipul are o puternică semnificație valorică, el receptând şi evaluând totul prin această  prismă. Nu este doar o cale de a ordona o lume confuză şi greu de cuprins, o modalitate de simplificare. Ea reprezintă toate aceste lucruri şi ceva pe deasupra, este garanția respectului fata de noi înşine, este proiecția asupra lumii, a conştiinței proprie valori, a propriei poziții şi a propriilor drepturi. Stereotipurile sunt, de aceea, puternic încărcate de sentimentele pe care le asociem cu ele. Ele reprezintă fortăreața tradiției diverselo modele de civilizație şi la adăpostul  zidurilor  sale  de  apărare  continuăm  să  ne  simțim  protejați  în  existenta noastră.  Cu  o  asemenea  structură  cognitivă,  există  puține  şanse  că  omul  să-şi reprezinte în mod adecvat lumea în care trăieşte. El proiectează „imaginea comandată a lumii”, o imagine în care se regăsesc, conviețuind, obişnuințele noastre, într-un cuvânt subiectivitatea noastră.

În percepțiile noastre, multe dintre datele şi caracteristicile lumii in care trăim nu sunt sesizate, alteori sunt deliberat lăsate de-o parte, mai important este că sensul construcției ca atare este dat de setul de valori ale individului sau ale grupului. Imaginea din mințile noastre reprezintă, în ultimă instanță o transfigurare care face apel la date şi informații din lumea înconjurătoare doar ca element de construcție şi de inspirație pentru reprezentarea cu care noi urmează să operăm. Contururile de ansamblu ale acestei reprezentări sunt creionate de valorile pe care le împărtăşim. Nu este de mirare că ființa umană, ca şi grupurile sociale de altfel, confundă propria imagine asupra realității cu lumea înconjurătoare propriu-zisă, iar orice tulburare a stereotipurilor noastre este asimilată cu o zdruncinare a bazelor întregului univers.

Puțina lume reuşeşte să se sustragă influentei percepțiilor dominante asupra unor evenimente, situații etc. Sunt acele persoane care, fie datorita unei cunoaşteri mai amănunțite, fie unui spirit critic mai accentuat, dobândeşte o percepție noua, care este apoi copiata la nesfârşit, până când devine şi ea un stereotip. Cu toate că trăim în aceeaşi lume, simțim lumi diferite. Felul în care oamenii îşi reprezintă lumea înconjurătoare influențează ceea ce vor face ei în continuare.  Lumea şi întreaga noastră experiență sunt codificate potrivit unor structuri mentale, culturale, personale, când încercăm să descriem lumea înconjurătoare, nu facem decât să prezentăm lucrurile potrivit codurilor noastre oferind astfel versiuni distorsionate ale realităților la care ne referim. Mediul în care trăim este mult prea extins şi foarte greu de asamblat, de articulat şi cuprins într-o viziune unitară. Fiecare vede atât cât poate înțelege şi cuprinde. Răspunsul omului la realitate, la evenimente, este o reacție care exprimă mai curând o reprezentare subiectivă, personalizată (posibil obiectiva,uneori eronată şi falsă). Fiecare persoană filtrează lumea înconjurătoare înconjurătoare prin propria sensibilitate, educație şi experiență: Îşi aminteşte primul sărut după jumătate de secol şi uită ce-a vorbit cu doua zile în urma.

Fiecare om dispune de un atlas mental şi va acționa în funcție de principalii vectori ai propriei hărți mentale. Aşadar, imaginile din capul oamenilor nu corespund automat cu lumea exterioara. Diferența rezulta mai întâi din modul în care avem acces la fapte, situații şi evenimente. Contactul poate fi parțial şi adesea indirect. Imaginile reprezintă simplificări cognitive ale realității. Are loc o anumita distorsionare a unor date şi evenimente în defavoarea altora, prin combinarea şi evaluarea lor, într-o maniera care traduce seturi de interese şi valori diferite. Imaginile elaborate capătă o conotație afectiv-emoționala, omul este mai ataşat de ceea ce construieşte şi elaborează şi crede că adevărul se afla în mintea sa. Lippmann precizează că mintea umana dispune de anumite stereotipuri şi chiar structuri de stereotipuri, ceea ce înseamnă că nu putem vorbi în întregime de raționalitatea deciziei umane. „ Nu uitați greşelile istoriei pentru a nu le repeta”.

Stereotipul exista, tentația este prezenta şi poate fi condamnata doar prin apel la memoria istoriei, cu valoare de adevăr. Fiecare dintre noi percepe lumea înconjurătoare printr-un filtru numit familiaritate. Percepțiile noastre sunt influențate în mod profund de ceea ce ştim şi de ceea ce credem, de etichetele şi şabloanele pe care obişnuim să le folosim pentru a descrie lucrurile pe care le vedem în jurul nostru zi de zi.  Adesea suntem obişnuiți să credem că percepțiile noastre constituie singura realitate existenta. Astfel este necesar să înțelegem mai întâi cum anume percepem audiovizual noi lumea, lumea înconjurătoare care ne înconjoară şi totodată cum percep lumea înconjurătoare ceilalți.

De cele mai multe ori, audiovizualul nu manipulează impunând cu forța un model de acțiune, ci sugerând sau punând în lumină pozitivă anumite comportamente şi atitudini care, prin repetare, ne vor modela imaginația şi atitudinile interioare, fără ca noi să ştim sau măcar să acceptăm acest lucru. Prin toate acestea, audiovizualul devine cel mai  bun  mijloc  de  manipulare  sau  de  modelare  a  comportamentului  şi  gândirii oamenilor, fără a fi însă un mijloc potrivit pentru învățare, „reglementare”, stabilizare a unui  model.  Impactul  audiovizualului  este  în  cea  mai  mare  parte  asupra subconştientului, aşa cum se întâmplă şi cu bolile mass-media. Mulți consideră că s-ar putea să fi intrat în era în care informația este furnizată direct în subconştientul maselor. Dar, asemenea bulbersări ale obişnuitului flux, au mai avut loc în istorie. Apusului i-au trebuit mai mult de 3000 de ani de lupta pentru a reuşi să impună Cuvântul în locul Imaginii. Tema războiului Cuvântului împotriva imaginii este poate tema fundamentală a Vechiului Testament, originar din Orient. Nenumărați creştini au pierit in această luptă. Oricum, imaginea şi cuvântul s-au înscris definitiv pe o orbită ce va configura pe deplin modelul nostru de civilizație, cu toate poveştile particulare ce i-au dat viață.

Aşadar, mijlocul de comunicare care a fost folosit pentru a explica faptele istorice consemnate în cronologii, imagini pictate, modelate în piatră, a celor fotografice, filmice sau de televiziune, a fost o combinație între limbă şi reprezentarea vizuală. În această concepție, se poate spune că imaginile, de la cele împietrite în negura istoriei, până la cele surprinse de camera de luat vederi de astăzi, sunt echivalente (aproximative) ale cuvintelor (sau propozițiilor, sau paragrafelor) care, dacă sunt puse cap la cap într-o succesiune corespunzătoare, vor forma „povestiri” sau „eseuri” sau acele scurte poezioare japoneze numite haiku.

Dar reprezentările vizualizate au in spațiul european o istorie, dacă nu mult mai tumultoasă  cel  puțin  la  fel  de  controversată.  Şi  aceasta,  după  cum  am  văzut, dependentă puternic de o  poveste, de un personaj,  care devine erou prin faptele sale, istoric determinate şi consemnate sau, în lipsa acestora…inventate. Pentru că, în lipsa unui erou real, autorii nu s-au sfiit să inventeze unul, pe măsura intereselor de moment, a idealurilor  sau a imaginației de care erau capabili. La prima vedere, nu pare un act reprobabil: în definitiv, „se acoperă un gol istoric” cu ceva…plauzibil. Şi-apoi, nu aşa „se scrie istoria” ?! Alexandru  Claudiu  Maxim,  deplin  şi  multilateral  implicat  în  lucrarea  noastră propune un adevărat „studiu de caz”, ce se poate (sub)intitula Robin Hood – Eroul inventat.

image210În secolul al optsprezecelea, poveştile devin mai conservatoare, şi    dezvolta caracteristici de farsă. Popularitatea în  poveştilor „Robin Hood” este continuată şi printr-o serie de referințe literare.  La William Shakespeare, în comedia „As You Like It”, ducele exilat şi oamenii săi „trăiesc că vechiul Robin Hood al Angliei „, în timp ce Ben Jonson  scrie  Shepheard  Sad,  sau  o  poveste  de  Robin Hood că o satiră la puritanism.  Ceva mai târziu, poetul romantic John Keats compune al său „Robin Hood. Pentru un prieten” iar Alfred Tennyson scrie o piesă de teatru a Forestierilor,sau Robin Hood şi Maid Marian, care a fost prezentată cu muzică de către Sir Arthur Sullivan în 1892.Cu sau fără mărturii cu certitudine atestate şi datate, cu scriituri, graficieni, muzicieni mai vechi sau mai noi ce au inclus în creațiile lor imbatabilul erou, cu revigorantele reprezentări audiovizuale ce trezesc vii comentarii, Robin Hood este prezent astăzi pretutindeni şi nu numai la cinema sau pe ecranul TV. El are onoarea de a avea un aeroport la Doncaster, numit după numele lui. În 2007, Universitatea din Nottingham a oferit un curs de masterat pe tema Robin Hood. Şi, că o ironie, în zonă se aplică  şi un impozit ce-i poartă numele. E o taxă pentru bănci, care este popular cunoscută sub numele de „taxa Robin Hood”. Robin Hood şi regele Arthur sunt, fără îndoială, figurile legendare cele mai rezistente în Anglia. De fapt, ei merg dincolo de granițele Angliei – ei aparțin lumii.

image214

Deci, e clar: cele mai simpliste poveşti mass-media s-au construit în jurul unor fragmente de istorie, dar mai ales pornind de la personaje ce au apărut  pur şi simplu în lumina proiectoarelor or luminiscența micului ecran, până că cineva să mai fie consultat şi să se mai pronunțe asupra „istorismului real”. E un fel de « individualism umanist » care reuşeşte să scape de barajele academice şi să se impună în spațiul public în cascade ce surprind cursul firesc al istoriei. Este ceea ce s-a întâmplat cu emblematicul Robin Hood, el rulând în jurul Sherwood Forest, in reale… “izmene roz” (cum remarcau reputați jurnalişti englezi).

În timpurile moderne, Hood a fost descris că un aristocrat minor care devine un haiduc după ce pământurile sale au fost confiscate, în Anii 1190, de regele John. E drept, există mai mulți candidați potențiali pentru inspirație în spatele legendarului Robin Hood. Unul dintre ei a trăit în secolul al XIII-lea şi se numea Robert Hod, ale căror terenuri au fost confiscate atunci când acesta nu a reuşit să convingă instanța asupra unor aspecte definitorii, sentința finală   făcându-l un haiduc. A fost o decizie şi o existență periculoasă, în cazul în care acesta ar fi fost prins,  era spânzurat fără judecată. Mult mai târziu ideea că un om poate lupta cu o   tiranie a devenit populară şi s-a transmis de la o generație la alta prin sumedenie de poveşti.

image215 image217 image219

Dar, pentru boom-ul actual se pare că am găsit autorul. Pornim prin a-l credita, deşi, din multe considerente, nu ar merita decât un tratament aplicabil escrocilor. E drept, nu unul de rând ! E un escroc ce ne-a păcălit magistral şi pe care, în eventualitatea unui proces, nu am ezita sa-i devenim înfocați avocați ai apărării !  Iar dacă vă mai spun că autorul e un personaj ce a slujit cu ardoare ceea ce, mai târziu, s-a numit mass-media, vom face chetă pentru a-i ridica şi un monument. În 1883, Howard Pyle a publicat Aventurile „Veselului Robin Hood” ce i-a asigurat reputația să că scriitor şi artist de mare capacitate. Acesta a fost primul roman încercat de Pyle. El şi-a cules datele din vechi balade şi le-a împletit într-o poveste coerentă, modificările fiind făcute „pentru a asigura   acuratețea şi gusturile unui public tânăr”,  chiar copii.

image223

Cartea lui Pyle continuă o tendință conturată în secolul 19, de portretizare a unor haiduci medievali ce fură de la bogați pentru hrana săracilor. Şi in literatura română, se consemnează culegerea unei povestioare ce circula liber in diverse teritorii româneşti, „Povestea lui Ion Pietrarul”, un haiduc ce din priviri reuşea să te hipnotizeze şi să te lase fără bani. Asemenea portretizări contrastează cu Robin Hood din balade, în care protagonistul este un escroc tipic, ale cărui crime sunt motivate de câştigul personal, mai degrabă decât de politica sau dorința de a ajuta pe ceilalți. Trebuie să recunoaştem că este o temă generoasă ce, în revoluționarii ani de secol 19, se bucura de un succes garantat pentru un public din ce în ce mai capabil şi interesat de lectură.

robin2

Dar, atenție: romanul  lui Pyle recompune  acest personaj la 180 de grade față de (posibilul) personaj real, fiind publicat pentru prima oară de către Scribners în 1883, întrând definitiv în galeria portretelor literare deja cunoscute. Creația lui Pyle a contrafăcut şi consolidat imaginea unui eroic Robin Hood, care s-a schițat prin lucrări anterioare, cum ar fi cea a lui Walter Scott, în 1819, cu al său roman Ivanhoe.

În urma lui Pyle, Robin Hood a devenit un filantrop ce proteja ferm pe cei nevinovați, împotriva răufăcătorilor din ce în ce mai agresivi. Mai mult, Robin Hood a lui Pyle ucide… un singur om, care, de fapt, vroia să-l împuşte el primul. „Legitima apărare” este construită magistral şi indusă publicului cititor fără drept de tăgadă. Mai mult chiar: Pyle a procedat la bulversarea totală a acurateței istorice, modificând numele reginei-consoarte, din Katherine Queen în Queen Eleanor, care a intrat în istorie alături de regele cu care Robin va încheia, în cele din urmă,  pacea ce-l salva de la moartea destinată criminalilor notorii – nimeni altul decât Richard Inimă de Leu. Dar aici, mulți critici au păreri contrarii, demonstrând încă o dată una din bătrânele axiome ale mai tânărului PR: Scopul scuză mijloacele! Iar, pentru a ne mai relaxa puțin de  prea  multele  emoții  create  de   „eroul  verde”,  să  urmărim   un   scurt  Robin Hood…animat.

Odată cu publicarea în SUA a Baladelor copilăriei de Franci James Child, care a inclus şi câteva balade în variante « revăzute » despre Robin Hood, romanul lui Pyle contribuie la creşterea popularității „legendarului”, deja, Robin Hood. După Pyle, Robin Hood a devenit un subiect din ce în ce mai popular pentru cărțile pentru copii. Louis Rhead (1912) şi Paul Creswick (1917), au creat foarte apreciate  romane pentru copii, după modelul lui Pyle, pierzându-i-se, într-un fel, paternitatea.

Drept de autor, într-un fel, pierdut justificat. Într-adevăr, niciuna dintre poveştile din cartea lui Pyle nu au fost în totalitate invenții ale autorului, unele din imaginativele variante datând din Evul Mediu târziu. Mai degrabă, fermecătoarea realizare îşi află cheia în felul în care poveşti disparate, total fanteziste sau cu urme de „adevăr istoric” sunt conectate într-un construct coerent şi atât de convingător încât, într-un timp ce sfidează o întreagă istorie, sunt asimilate şi creditate că fapt de sine stătător, că valoare raportabilă la o istorie întruchipată, greu de contestat. Şi, deloc întâmplător, autorul şi-a ilustrat cu mult talent propria creație, grafia  aducând un plus de „verosimil” imaginației bulversate ale unui cititor mult prea credul. Este o pagină emblematică a ipostazelor tipice, atât de prezente şi în ziua de azi, când ficțiuni prezentate pe micul ecran se percep în mintea a milioane de privitori că ipostaze ale realității.

Noua contrafacere de marcă, devenit adevărat brand cu nume de legendă, Robin Hood, îşi începe o istorie tumultuoasă. Ceea ce atrage la oricare dintre personajele înfățişându-l pe Robin Hood este natura lui proteică. Un asemenea erou poate fi orice vrei că el să fie. Astfel, istoricul marxist Eric Hobsbawm vede în Robin Hood tradiția banditului social, ajutat de țăranii asupriți. Aceşti „bandiți” (cu evidente ghilimele etice) au fost admirați, protejați şi ajutați de oamenii amărâți, din cauza modului în care este înfruntată autoritatea şi apără interesele maselor populare împotriva asupritorilor lor. Dar un asemenea erou poate fi susținut, de asemenea, şi de către cei de pe partea opusă a spectrului politic. Astfel, ar remarca componenta anti-fiscalității.

Aşadar, unii istorici propun un compromis: dacă Hood a fost un personaj autentic, baladele şi scriiturile populare l-au împodobit cu isprăvile bandelor haiduceşti. Iar, dacă există multe alte întrebări fără răspuns cu privire la această figură legendară, ultima făcătură le întrece pe toate: Robin Hood a fost gay?

robin3

Stephen Knight, profesor de literatură engleză la Universitatea din Cardiff, şi cea mai mare autoritate în studiul figurii şi faptelor lui Hood, analizând diversele variante ale baladei, demonstrează accentele clare homoerotice. Baladele, de asemenea, arată că Maid Marian – de obicei descrisă că fiind « adevărata dragoste a lui Hood »   – nu a existat niciodată. Knight crede că ea a fost adăugată de către autorii din sec. 17, care au vrut să facă faptele eroice cât mai respectabile pentru cititorii obişnuiți, pudibunzi ori posibil persecutați de biserică. In ciuda tuturor precauțiilor, una din primele lucrări, „Robin Hood şi Monk”, scrisă anonim în aprox. 1450, descrie prietenia intimă între haiduc şi… John Little. Scriitura îi înfățişează pe   cei doi camarazi având o dispută legată de bani şi care atestă, crede Knight, o atmosferă „aproape domestică” (hm, încă un pic şi ar fi trebuit să  punem „bulina 18”, cea care interzice citirea şi vizionarea de către cei ce nu au împlinit 18 ani).

Noi studii de texte medievale care au înregistrat inițial faptele sale sugerează că tâlharul „cu inima de aur” a fost de fapt un haiduc gay care a fost exilat din „dreapta” societate. Little John, şi nu Maid Marian, a fost cu adevărat dragostea lui. Barry Dobson, profesor de istorie medievala la Universitatea din Cambridge, este de acord cu Knight că  relația  dintre  Hood  şi  John  în  balade  este  „ambiguă”.  Şi  iată  cum,  ditamai universitarii, au intrat în jocul ficțiunii, prudenți, poate, să nu pățească şi ei ceea ce noi românii am cam încurcat-o cu Vlad Țepeş. Nu la fel s-a zămislit şi apoi rostogolit mediatic celebrul Dracula? Mary Chamberlain, secretarul „Robin Hood Society”, acuză însă pe renumiții cercetători şi cadrele didactice de la amintitele universități, de încercarea de a-şi „face un renume”  în detrimentul celui mai iubit şi popular erou al Angliei. „Robin rămâne o figură ce se bucură de o extremă considerație în toată lumea şi copiilor le place să se joace şi să-l întruchipeze pe Robin Hood. Asemenea afirmații ar putea aduce o mulțime de daune !” (Sic)

Cred că găsirea argumentelor despre orientarea sexuală a unui personaj din folclor este  echivalentul modern la dezbaterea medievală despre îngeri. Dar nu cred că atitudini de chivuță, că cea a secretarei de la „Robin Hood Society”, ar fi o soluție… Oricum, fiți pregătiți, pentru rating-ul multiplelor concerne TV mulți vor fi dispuşi să rescrie istoria şi să (re)inventeze personaje de care, pentru moment, habar nu avem. Filmele cu Robin Hood (şi nu numai!) sunt un exemplu în acest sens.

robin4

Dar, dacă ne punem memoria la încercare, cred că recunoştința noastră se va concentra  asupra  unor  imagini  individuale  memorabile  în  sine  şi  nu  asupra  unor narațiuni coerente. Să nu uităm că imagini, detalii scoase din context ori „uşor” trucate pot da peste cap orice bună credință. (ca să nu mai vorbim de „buna cuviință”.) Ideea unei povestiri în imagini a funcționat – într-un mod primitiv, prin anii ’35 ai secolului trecut – atâta vreme cât narațiunile erau intitulate „Douăzeci şi patru de ore din viața unui jocheu” sau ceva de genul acesta, din care se înțelegea că nu e vorba de o povestire; sau prin dezvăluiri publice, şocante, despre tinere stele de cinema promițătoare, acolo unde povestea era deja cunoscută de toată lumea, sub numele de „Cenuşăreasa”. Când linia narativă a început să fie ceva mai exigentă, legendele au căpătat treptat un rol mai important, până când, în cele din urmă, imaginile (fotografice) au devenit o ornamentație a textului, dependentă de acesta.

Aşadar, Comunicarea şi Relațiile Publice, prin Audiovizual, cu diversitatea lor, cu resorturile opuse pe care le declanşează, cu exigențele lor contrarii, cu alternativele şi răsturnările lor, merită să ocupe un loc de onoare în pedagogie, îndeosebi într-o lume în care fie uniformitatea, fie specializarea tind să reducă originalitatea temperamentelor.

Pentru că o sută de oameni să comunice şi să relaționeze public, cinzeci trebuie să ştie să facă acest lucru; pentru că cincizeci să ştie să comunice şi să relaționeze public, douăzeci trebuie să învețe acest lucru; pentru că douăzeci să învețe acest lucru, cinci trebuie să se specializeze.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s