A02 – 5 Alfabetizare, informatizare şi Mass-media

av1

Informațiile şi competența mediatică

 Informațiile şi competența mediatică (ICM) reprezintă una dintre capacitățile esențiale care permite oamenilor interpretarea şi generarea de judecăți informate în calitate de utilizatori de informații şi de mass-media, precum şi de a deveni creatori abili şi producători de informații şi mesaje mass-media proprii.

Termenii  Informație  si  competența  mediatică  sunt  utilizați  de  către  UNESCO pentru a diferenția studiul combinat de studiul deja existent al informației alfabetizate. Este de asemenea, definită ca tehnologia informației şi comunicațiilor (ICT) de către UNESCO. „Termenul Tehnologia Informației şi Comunicațiilor se referă la forme ale tehnologiei  care  sunt  folosite  pentru  a  transmite,  procesa,  păstra,  crea,  arăta  şi împărtăşi sau schimba informație prin mijloace electronice. Această definiție largă a TIC include tehnologii precum radio, TV, video, DVD, telefon (fix şi mobil), sisteme de satelit, computer şi rețele hardware şi software, precum şi echipamentul şi serviciile asociate cu aceste tehnologii, cum ar fi videoconferințele, e-mail-ul şi blogurile.”  Grigorie Ulmer, a definit, de asemenea, termenul ca fiind electracy (ce descrie un fel de „alfabetizare”, sau de  calificare  şi  facilitățile  necesare  pentru  a  exploata  pe  deplin  potențialul  de comunicare a noilor media electronice, cum ar fi multimedia, hypermedia , software social , şi lumi virtuale).

Aşadar, ICM este o combinație de informații de alfabetizare şi educație mediatică. Alfabetizarea în informație si mass-media serveşte scopului de angajare într-o societate audiovizuală în care un individ trebuie să fie capabil să utilizeze, să înțeleagă, să problematizeze, să creeze, comunice şi gândească critic în cât mai multe modele de creație, realizare şi reprezentare audiovizuală.  Este foarte important să ai capacitatea de a accesa, de a organiza, analiza, evalua, şi de a crea eficient mesaje într-o varietate de  forme  audiovizuale.  Natura  de  transformare  a  ICM  include  opere  de  creație  şi crearea de noi cunoştințe; publicarea şi colaborarea responsabilă necesită înțelegere etică, socială şi culturală.

Dincolo de termenii folosiți, de aspectul formal al lucrurilor, va trebui să evidențiem unele date de conținut, deloc neglijabile, şi care fac obiectul unor adevărate politici (multi)naționale în domeniul audiovizualului. Astfel, piața audiovizuală oferă un cadru în care oamenii încearcă să creeze lucruri noi. Dacă emisiunile de televiziune sunt scumpe, acest fapt devine un element al mecanismului  pieței  care  atrage  un  mare  număr  de  oameni  în  anumite  direcții de opțiune. Acest fapt dă naştere unui efect selectiv într-un anumit mediu cultural, proces care nu există într-un alt mediu cultural, unde gusturile, necesitățile de informare, formare şi loisir sunt limitate.

Putem folosi aici analogia evoluției biologice – faptul că mediul creează de fapt presiuni în sistemul biologic, dar variația genetică (un fenomen analog impactului cu audiovizualul) este aceea care produce de fapt structurile ce pot fi apoi selecționate de către mediu. Piața audiovizuală şi structurile manageriale de profil acționează în acest fel asupra audiovizualului. Procesul producției de audiovizual tinde să fie semiautonom; ulterior,  presiunile  exercitate  de  mediu  determină  perfecționarea  şi  aplicarea  unor inovații şi dispariția altora într-un stadiu incipient.

În permanență publicul, creatorii de audiovizual, alți factori de decizie au fost interesați de problema necesității unui grad „rezonabil” de libertate – de expresie, a propriilor opinii, a accesului şi cunoaşterii tuturor punctelor de vedere. O reprezentare publică audiovizuală trebuie abordată cu o libertate totală, sau este necesară prezența unor constrângeri cu funcție de control? Există anumite „direcții centrale” în acest sens? Care este relația dintre libertate şi autoritate în stabilirea rolului unor asemenea reprezentări? Ce indice de periculozitate pot avea reprezentările audiovizuale în spațiul public? Şi ne vom opri la un exemplu de o relevanță excepțională.

Când în 1937 a început filmările la creația la care ne referim, Chaplin şi marea majoritate a oamenilor nu credeau că nazismul ar putea fi o amenințare atât de gravă, cum avea să se manifeste imediat după lansarea sa, în 1940. O dată cu premiera americană (în acelaşi an fatidic 1940) filmul a fost cotat ca fiind prima… satiră anti- nazistă. Deși la scurt timp  Adolf Hitler a interzis filmul în Germania și în alte țări ocupate de naziști, totuși, nu și -a putut stăpâni interesul de a-l viziona. Astfel, a primit, prin filieră portugheză o copie a filmului. Se spune că ar fi văzut filmul de două ori. Din păcate, istoria nu i-a consemnat reacția, în ciuda  curiozității manifeste a lui Chaplin, ce a afirmat: „Aș da orice să îi aflu părerea”. Interesant este că, în ciuda invincibilei cenzuri din zona de ocupație nazistă, totuși, filmul a avut parte şi de o audiență germană. În munții Balcani, membrii unui grup de rezistență au schimbat rolele de film dintr -un cinema militar. Opera hazlie pe care urmau s-o vadă soldații germani încartiruiți în zonă a fost înlocuită cu „Dictatorul”, o copie adusă pe sub mână din Grecia. Deşi, parte din soldații germani s-a amuzat de povestea de început a filmului, zâmbetul le-a pierit când au realizat despre ce era vorba. Se spune că unii au părăsit furioşi cinema-ul iar alții chiar au tras cu pistoalele în ecran!. În ciuda unor asemenea anecdotici, filmul rămâne tulburător şi în ziua de azi iar discursul din final un model impecabil de oratorie politică. Autor, regizor şi interpret, inegalabilul Charlie Chaplin.

Evaluarea  impactului  audiovizual  şi  controlul  exercitat  asupra  reprezentărilor publice erau, în ciuda unor excepții notabile, mai uşoare în trecut decât astăzi. În primul rând, sub aura de „nemaivăzut”, inedit, „pentru prima dată în fața dumneavoastră”, o întreagă generație era dispusă să perceapă orice fel de reprezentare audiovizuală – altfel spus, ea era dispusă să joace rolul unui cobai în folosul generațiilor următoare. Aşa au apărut fascinantele detalii supradimensionate de imagine, combinațiile cu sunet real sau efecte sonore abstracte, montajele spectaculare de trecere de la un ambient la altul total diferit, de surprindere a unor acte violente „pe viu”, de „incursiune în intimitate” până la cele mai obscene compoziții, de călătorii pe lună şi alte trucaje paradoxale. Oamenii nu erau în general conştienți de acest fapt; surpriza era atât de mare, încât ei se arătau dispuşi să accepte riscuri emoționale dar şi contorsii logic raționale, fiind totodată siguri că riscurile respective puteau fi ulterior eliminate sau cel puțin diminuate după terminarea vizionării. Uneori, trucurile nici nu erau percepute ca atare. Astăzi însă, după ce am realizat impactul percepției subliminale, persistența unor imago-uri (pe orice nivel evolutiv), asocieri şi recompuneri aparent arbitrare dar cu surse intenționale bine delimitate, cantitatea şi calitatea unor reprezentări ce poate genera dependențe, recompuneri degenerante şi mutații cu impact asupra discernământului în situații limită, avem convingerea că trebuie să manifestăm vigilență de la bun început.

O altă dificultate nouă priveşte difuzarea rapidă a informației. Înainte, evoluția tehnologică de domeniu era compartimentată. De fapt, atunci când o anumită tehnologie creată şi aplicată într-un anumit mediu cultural, într-o anumită țară, sau pe un anumit continent chiar, dădea rezultate foarte proaste, acea țară sau regiune avea de suferit, alte țări profitau de această slăbiciune, iar consecința era o dislocare de putere.  Astfel, ca o rezultantă  imediată, se punea acut problema libertății. De regulă, într-o asemenea situație structurile politice devin vulnerabile (dacă nu chiar perdante), în timp ce mass- media câştigă un considerabil teren. Extrem de avidă de libertate, mass-media are o adevărată obsesie a libertății de acțiune (a propriei acțiuni!).

Pe de altă parte însă, nu poți avea libertate deplină de-a lungul întregului proces de concepție, realizare şi reprezentare la public; dar dacă nu există un grad înalt de libertate la începutul procesului, apare o situație care ar exista în evoluția biologică – pentru a reveni la paralela noastră – dacă ar lipsi variațiile genetice şi combinațiile întâmplătoare de gene. Aşadar, în primele faze ale generării de compuneri destinate reprezentării publice, trebuie să existe o situație similară cu diversitatea combinatoriilor posibile în existența naturală. Dar aceasta nu poate exista la nesfârşit, fie numai pentru faptul că nu poți aplica toate ideile, toate formulele şi modalitățile de reprezentare pentru a te face înțeles. În momentul în care începi să recurgi la selectivitate, trebuie să aplici constrângeri, iar atunci se ridică întrebări privind natura acestor constrângeri şi modul în care societatea va reacționa față de utilizarea lor. Vom permite ca aceste constrângeri să fie stabilite în exclusivitate de piața audiovizuală sau printr-un proces politic de un fel sau altul? Iar dacă cel de-al doilea caz este cel de dorit, ce fel de proces, cine trebuie să participe la acest proces şi ce anume face ca acea participare să fie legitimă? Iar apoi, dacă se exercită controlul asupra audiovizualului, care ar fi în mod ideal valorile principale pe baza cărora să fie permisibile reprezentările audiovizuale publice?  Şi aici îşi fac loc cele mai variate linii directoare: drepturile omului, accesul la libera informație, transparența guvernării, controlul asupra naturii de pe o poziție de respect (ecosisteme, vreme, catastrofe); o alta ar fi spiritul de aventură în descoperirea şi înțelegerea universului; tot valoare principală fiind şi respectul demnității umane, a necesităților de recreere şi distracție ş.a.m.d.

Pe  de  altă  parte  însă,  dacă  ne  îndreptăm  atenția  către  acele  societăți  ale trecutului care posedau sisteme bine dezvoltate de valori principale, observăm că, în multe cazuri, aceste valori aveau o anumită coerență pentru anumite segmente ale societății respective, dar nu erau viabile într-un context social mai larg; aceste sisteme generau adesea un raport de opoziție cu alte segmente ale societății. Un TVR din deceniul 8 al secolului trecut se bucura de o adeziune demnă de invidiat, în ciuda unei politici editoriale obediente partidului unic la putere. Acelaşi TVR în două decenii ce au marcat trecerea la actualul mileniu a avut cea ma controversată prezență, eşuând, nu o dată, în ipostaze jenante de inconsistență, derizoriu, lamentabile diluții ale statutului şi menirii sale fundamentale. Şi toate acestea în numele aceleiaşi „nobile meniri” de slujire a unui public avid de informație, educație, cultură şi loisir. Din păcate, sub aceeaşi (din ce în ce mai fistichie) pălărie numită generic „public”, încap şi insomniacii OTV-ului, şi (uşor depresivii) fideli ai TVR Cultural, şi mult preadezinvolții manelişti de la Taraf sau Favorit, şi etern neconsolații viziunilor sinucigaşe ai Jurnalului ProTv de la ora 5, şi…eh, dar riscăm să depăşim norma de pagini ale acestui volum dacă cităm doar diversele canale  generaliste  sau  de  nişă  care  nu  mai  prididesc  a  satisfacere  cerințele  unei populații (nu popor) mult prea împestrițat şi greu de delimitat tipologic. Şi aceasta nu e decât o reducție simplistă la care, din păcate, s-a ajuns. (tribut plătit unei proaste înțelegeri a ceea ce ne-am dorit a fi o „democrație originală”? Poate…) Oricum, orice remediere a unui asemenea impas impune, pe viitor, găsirea, recompunerea, implemtarea  unui  sistem  de  valori  care  să  unească  într-un  fel  întreagă  această populație, iar aceasta constituie o sarcină mult mai dificilă. Şi aceasta numai dacă luăm în calcul efectele adversative care sunt legate de amploarea şi dinamica fenomenului. Degenerescența audiovizualului e doar un sindrom, o distorsie de moment, o ipostază accidentală ce, chiar dacă amenință fenomenul nu-l va putea niciodată distruge în esența şi menirea lui.

Este şi punctul de  vedere a  unui  Dan  Puric ce  continuă  să ne  surprindă  cu minuțioasele lui analize, adevărate mărturii de credință:

Fără răutăți nedisimulate, am putut constata în aceşti ani că mulți dintre colegi nu ştiu, nu pot face referințe perene la fenomenul mass-media şi le e foarte dificil să opereze cu informații de gen, din diferite motive. Aceştia nu pot vedea valoarea mass- mediei, în general, audiovizualului, în special şi educația de informare în sala de curs, fiind, cel mult, copleşiți sau vizibil marcați afectiv de asemenea reprezentări. Interogările se rezumă la simple formulări, de genul: „mie nu-mi place…”, sau „am mai văzut asta”, „e prea… mult”, ori „incredibil de…plictisitor”. Alții nu sunt conştienți de apariția unor noi forme de expresie, informare şi reprezentare. Educatorii se văd nevoiți să facă „un ghidaj” formal, să apeleze la un „abecedar intensiv” ICM, strict necesar acestor studenți, pentru a-i alfabetiza in mass-media, informații şi audiovizual cu precădere sau… să renunțe, apelând la formulele „clasice”. Modificări fundamentale nu se vor putea realiza dacă educatorii nu introduc competența mediatică (ca teorie şi practică) şi ştiința informației în propriile laboratoare şi săli de curs. Alții, sunt tributari unor formule de compromis, prin care se încearcă o mixtură între limbajul colocvial (propriu mediilor studențeşti) şi exigențele unor abordări proprii disciplinelor de studiu. Aici, apare un paradox: „disciplina” (care nu e numai disciplina de curs, se confruntă cu in-disciplina generalizată  printr-o  exacerbare  a  „libertății de  expresie”  şi  manifestări plenare  ale „democrației”. Deşi, dacă ar fi aşa, nici măcar mersul pe bicicletă nu ar mai putea fi învățat.) Şi, în fine, există „exaltații PC”, care ştiu tot şi toate, şi în ochii cărora intuieşti viitoare tehnologii revoluționare –   un altfel de „şoareci de bibliotecă” ai   „spațiului virtual”.)

Standardele de performanță, metodica în a le sprijini şi instrumentele pentru a le pune în aplicare sunt disponibile destul de uşor astăzi. Succesul va veni atunci când punerea  în  aplicare  va  fi  deplină  iar  un  acces  echitabil  va  fi  stabilit.  Viziunile  şi obiectivele împărtăşite care se concentrează pe acțiunile strategice cu rezultate măsurabile, sunt de asemenea necesare.

Când personalul didactic, studenții, comunitatea academică, lucrând împreună, pentru a identifica şi clarifica valorile, convingerile, ipotezele, şi percepțiile lor despre ceea ce trebuie să îi învețe pe tineri, pentru a fi capabili să facă un pas important în viitor… atunci abia vom putea vorbi despre un învățământ modern, adaptat cerințelor momentului.  Standardele de performanță ICM permit şi colectarea de date şi analiză pentru a demonstra că nevoile de învățare ale studenților sunt îndeplinite. După ce se evaluează fiecare student pe date constituente ale ICM, trei întrebări pot fi puse:

1.  Ce trebuie sa învețe fiecare student?

2.  Cum se ştie dacă studenții au învățat pe măsura capacităților?

3.  Cum se reacționează atunci când studenții întâmpină dificultăți în procesul de învățare?

Profesorii se pot folosi de evaluare la seminar (laborator) pentru a putea să identifice zonele care ar avea nevoie de sprijin şi atenție sporită. Dacă am reuşit să creăm competențe graduale în învățarea unor limbi (atât de) străine pentru unii, nu poate fi cu mult mai complicat să inducem, pedagogic, şi asemenea potențialități. Studenții pot folosi evaluarea din sala de curs (laborator) pentru a-şi stabili obiective de învățare pentru ei înşişi.

Reîntorcându-ne la terminologie, amintim aici un compus lingvistic mai inedit:

CompAV

CompAV este un termen inventat de universitarii CRP ai Facultății de Litere, Universitatea din Bucureşti. Aşa se face că, studenții se familiarizează încă din anul I cu înțelegerea şi dezvoltarea principalelor modalități de expresie audiovizuală, chiar dacă reprezentărilor actuale de gen cunosc o gamă de reprezentări extrem de diversificată. Într-un asemenea context-ofertă, procesul de a găsi informații include acțiuni de obiective specifice de cercetare, identificarea, localizarea, evaluare, organizare şi comunicare, în scopul de a prezenta astfel de informații selectate şi sistematizate. Conținutul informativ devine reper primordial de integrare în contextul mai larg al fenomenului comunicațional, în timp ce interdisciplinaritatea implică abordări multiple diferențiate pe unghiuri distincte de abordare. Se confruntă cu o operă de creație, cu un demers constructiv, comunicativ şi interactiv într-o societate, vizând un loc şi un moment special şi analizează aspectele socio-politice, literare, filozofic religioase ş.a.

Actualmente, suntem beneficiarii unei culturi care a modificat şi extins preponderența  textului,  cu  impactul  apariției    hipertextului,  multimedia  şi  a  video limbajelor în continuă metamorfoză. O tipologie culturala care îşi revendică originile din fotografie  şi  cinema.  Dar  şi  noile  modalități  de  captare,  înregistrare,  prelucrare  şi difuzare a sunetului nu întârzie să impună noi şi bulversante restructurări. Pentru că modul în care oamenii comunică se schimbă ca urmare a noilor mijloace audiovizuale, precum şi ca urmare a utilizării acestora în diferite culturi,  o nouă „alfabetizare” prin interactivitate trebuie să fie, de asemenea, utilizată şi dezvoltată. Acesta începe cu o expunere panoramică, prin care este posibil să se stabilească domenii specifice ale fenomenelor sociale, să se analizeze problemele variat şi adaptat, asimilând concepte relevante şi formale, inclusiv sub aspect terminologic.

Există două teme majore care demonstrează modul în care CompAV funcționează sub acest aspect definitoriu, de interactivitate.

Prima se datorează transformării lumii: devenind din ce în ce mai interdependentă, comunicarea între moduri diferite de reprezentare este necesară pentru oricine. Şi aici, modelul audiovizual, are puternice reconfigurări şi o extensie de prim rang. Utilizarea compoziției audiovizuale „pe format clasic”, de asemenea, se schimbă. Deşi pare că limbajul filmic sau de televiziune este, la nivel global, o adevărată « limbă comună », există zone de consum şi subculturi diferite care emit, recepționează şi interacționează cu audiovizualul în mod diferit. Modul in care audiovizualul este receptat în Franța, sau în Africa de Sud sau în orice țară integrată sistemelor globale audiovizuale este diferit de modul în care este practicat în China, sau în țările arabe, dar chiar şi de locuitorii pauperi care au această posibilitate de puțin timp.

Al doilea mod de a incorpora termenul CompAV în procesul prin care tehnologia şi multimedia schimbă modul în care comunicăm: În zilele de azi, imaginea şi textul (vorbit sau scris) nu sunt singurele moduri de a comunica. Textul este combinat cu sunete şi imagini şi este încorporat în filme, panouri publicitare, aproape orice site de pe internet şi televiziune în compoziții mult mai complexe decât analizele secvențiale (ale fiecărui component) cu care suntem mai obişnuiți. Toate aceste modalități de comunicare necesită capacitatea de a înțelege o lume multimedia.

Aplicarea CompAV în context comunicațional

Dar, o observație foarte importantă se cere făcută în privința educației care, nu o dată, ne demonstrează cât de neadecvată se dovedeşte a fi prezentarea aspectelor complexe  ale  problemelor  audiovizualului.  Prea  puțin  se  ține  cont  de  importanta revoluție ce a avut loc în ultimul secol prin apariția multiplelor mijloace audiovizuale şi crearea instituțiilor menite să producă audiovizual, aproape în acelaşi fel în care, în secolul al XIX-lea, au fost create instituții menite să producă bunuri. Acest fenomen are cu siguranță un efect asupra modului în care mass media, în general, audiovizualul în special, exercită o serie de influențe considerabile asupra societății.

  • Acțiunea în profunzime a imaginilor şi sunetelor asociate

Informația primită prin audiovizual  nu se adresează numai inteligenței şi poate să nu se mai adreseze deloc inteligenței. Se pun în mişcare procese inconştiente de sugestie directă, sau alte feluri de influență asupra determinanților iraționali ai conduitei. (Nu e vorba numai de relația dintre creşterea agresiunilor şi promovarea violenței în programele TV sau filme de gen, ci – mai ales – de puterea de modificare a opiniilor prin manipulare, selecții tendențioase de informații ş.a.)

Ne aflăm deci, în acest caz, în fața unui tip special de informație care constituie un adevărat  spectacol  pentru  conştiință,  dar  care  cultivă  sentimentele  sau  modurile indirecte de a le percepe. Aceste mijloace exercită astfel o acțiune asupra unei anumite categorii de motivații latente, pot să incite alte motivații improprii, ori combinatorii inedite ale lor pentru (re)structurarea echilibrată a individului.

  • Audiovizualul reînnoieşte procesul de conceptualizare

Prin formele de reprezentare, audiovizualul accelerează considerabil şi impune o formă de conceptualizare neobişnuită, nouă. Cuvintele şi inteligența sunt bulversate în manifestările lor obişnuite, întâmplătoare şi sunt dirijate (prin avalanşa de imagini şi sunete deliberat alese), în receptarea şi formarea unui concept inedit, de cele mai multe ori independent de voința receptorului. Mai mult chiar, prin televiziune se forțează cursivitatea evenimențială firească, proprie trăirilor unui om normal în condiții obişnuite şi se cer noi decodări, adaptări continue la „puneri in pagină” diferite, asimilarea excepțiilor ca…fireşti, problematizări şi soluții paradoxale, mecanisme condensate de adresabilitate şi comunicare… adică un alt limbaj şi o altă organizare internă a limbajului.

Mai ales prin acele programe „de sensibilizare” se forțează implicarea emoțională şi, conform unor determinări psihologice, se declanşează o nouă putere de selectare a atenției cotidiene şi o altfel de motivație. Pentru amplificarea acestor stări se utilizează efecte artistico-tehnice (efecte optice şi modificări ale dimensiunii imaginii, flash-uri luminoase, încadraturi şi montaje şocante, accelerări sau încetiniri ale mişcării fireşti, repetări obsedante a aceloraşi scene, fond muzical şi efecte audio cu repercusiuni asupra inconştientului ş.a.m.d.) precum şi alte modalități şi procedee de condiționare.

  • Audiovizualul asaltează conştiința cu toate forțele şi din toate direcțiile

Audiovizualul, în general, televiziunea, cu precădere, poate să-l facă pe telespectator „să trăiască”, într-un interval de timp scurt – de 20 de minute, o oră, dar zilnic – într-un univers construit cu scopul de a exercita o presiune asupra schimbărilor dorite. Toate simțurile sale sunt solicitate pentru aceasta (evident, cu preponderența cel vizual şi a cel auditiv).

Prin temă, problematica circumscrisă interesului general, se relevă aspirația continuă de a se stabili un raport de comunicare nemijlocit cu realitatea – în complexitatea şi chiar în „totalitatea”, în „integralitatea” ei – punct de maximă importanță în poziționarea pe un nivel „local”, „național” sau, dincolo de acestea, „general- universal”. Dar faptele – fenomenele umane, sociale, morale, culturale etc. – nu sunt atemporale şi aspațiale, nu sunt anistorice. Ele se definesc şi se combină în țesutul viu al unui context etno-istoric şi geografic; de aceea, mediul reprezintă un alt factor definitoriu pentru reprezentarea audiovizuală.

La rândul său, conținutul abstract al temei e pe deplin exprimat prin intermediul unui material plastic temeinic selecționat. Acest material plastic e un element esențial în definirea mediului şi se specifică, rând pe rând, printr-un şir întreg de forme diferențiate: port (vestimentație), atitudini, gesturi şi chiar prin tipologii (fizionomii) umane caracteristice  („mujicii”  din  filmele  sovietice,  „samuraii”  din  legendele  japoneze, „meridionalitatea” italienilor din filmele neorealiste, căluşarii cu costumele lor multicolore, fizionomiile de „pustă” din filmele maghiare).

Există apoi un timp specific de reprezentare a imaginilor, adică un fel particular de montaj, cu secvențe mai lungi sau mai scurte, cu o dinamică mai mare sau mai redusă, cu alternanțe îndrăznețe, scotocitoare sau domole, liniştite. Devine de-a dreptul pasionant să se întrezărească şi să se contureze un specific național prin montajul reprezentării audiovizuale, ce devine astfel un adevărat câmp de forță, specificitatea nr. 1 a acestui gen de comunicare şi relaționare publică.

Am ajuns, astfel, la elementul cel mai friabil, mai delicat: spiritualitatea specifică a unei națiuni, reflectată şi prin audiovizual, „sufletul” ei, ca sinteză mai mult sau mai puțin concretă,  mai  mult  sau  mai  puțin  „inefabilă”,  în  care  se  integrează  toate  celelalte elemente amintite, la care se pot adăuga simțul formei şi al naturii, umorul, sensul tragic etc. aşa cum le-a modelat istoria. Această spiritualitate nu răzbate, întotdeauna, compact, în bloc, din înşiruirea câtorva secvențe; ea se vădeşte fie dintr-o atmosferă omogenă şi armonioasă, fie prin accente care scot în relief un aspect sau altul. Complexitatea lor depinde de capacitatea de a comunica a autorului, de dependența sa față de structura matricială „de care aparține – servind-o”. Cu cât acesta va fi „mai fidel” (şi mai capabil) – adică în stare să interpreteze sentimentele şi moralitatea celor din mijlocul cărora a irumpt, sau pe care-i „slujeşte”, făcându-şi-le proprii – cu atât compoziția rezultantă va fi mai „reprezentativă”, mai „autentică”, mai „națională”,  mai capabilă să aspire la universalitate. Aşa se explică şi ultimul succes de la Cannes al lui Cristian Mungiu cu filmul „După dealuri”, ce a comunicat lumii mai mult decât au reuşit să o facă politicieni, propagandişti oficiali sau de ocazie, sofisticate „aşezăminte culturale”, ori eşuate tentative de brand-uire de neam şi țară.

Odată cu progresul, civilizația, ascensiunea condiției umane, sarcina comunicării, în general, comunicării audiovizuale, în special, a devenit tot mai complexă şi mai nuanțată. Ea tinde să elibereze omenirea de nevoi şi spaime, conferindu-i unitate prin sentimentul apartenenței la o comunitate unică, printr-un acelaşi elan de solidaritate şi înțelegere. Cu toate acestea, disparitățile, viziunile contradictorii, multiplele interese partizane fac ca milioane de oameni să nu beneficieze de progresul tehnic şi de binefacerile comunicării audiovizuale.

Dacă e să pornim de la o definiție a audiovizualului astăzi, este necesar a ne întreba dacă ne referim exclusiv la partea de surprindere şi transmisie a unor realități sau la creații subiective, de ficțiune ce devin, prin ele însele, „fapt de realitate”. Se pare că tocmai astăzi este din ce în ce mai dificil a face asemenea diferențieri, întrucât distincția dintre obiectivitate şi subiectivitate devine din ce în ce mai vagă. Dar nu numai atât: un fel de a defini audiovizualul este acela de a-l privi drept o modalitate reproductibilă şi transmisibilă a unor componente vizibile şi auditive din realitatea permisibilă şi de interes pentru condiția umană. Aceasta include deci dimensiunea socială, dar exclude în bună măsură ceea ce constituie, probabil, căi intuitive de abordare a problemelor sociale. Este dificil a face distincție precisă între ceea ce este reproductibil şi transmisibil şi ceea ce este mai degrabă intuitiv, deoarece însăşi comunicarea necesită în mare măsură un cadru, un cod comun. Devine din ce în ce mai clar că, unele dintre dificultățile pe care le întâmpinăm atunci când discutăm despre transmiterea, difuzarea şi interacțiunea prin compoziții audiovizuale vizează în realitate codul în care are loc comunicarea audiovizuală. Cel ce recepționează trebuie pur şi simplu să posede o anumită structură intelectuală, un „preparativ” obligatoriu înainte ca tu să poți comunica cu el în mod adecvat.

Dincolo de aceste reflecții teoretice, trebuie să recunoaştem că audiovizualul nu a fost niciodată integrat cum se cuvine în aceste multe alte domenii de manifestare. De exemplu, mulți cred că o creştere a audienței duce la prestigiul organismului x sau y de televiziune (şi, implicit, la beneficii prin cumul de reclamă).   Justificarea investițiilor pentru audiovizual se bazează într-o mai mică măsură pe a da  posibilitatea publicului de a dovedi că diversele reprezentări sunt „mai bune” sau „mai puțin bune” decât altele, ci  pe  faptul  că  aceşti  investitori  ştiu  că  orice  reuşită  le  sporeşte  previzibilitatea  şi controlul.  Astfel, orice flux emitent audiovideo e traductibil şi dependet în totalitate de bani. De saci de bani pentru a revigora acest mijloc imbatabil de control şi manipulare reprezentat de mass-media, în heneral, audiovizual, în special.

Bariere la informații şi educația mediatică

Dincolo de problemele de fond inserate fugar în rândurile şi imaginile prezentate mai sus, pe plan formal se consideră că bariera în învățarea audiovizualului (cel puțin la noi) este lipsa de metodici, manuale şi „bibliografii selective”, în timp ce obstacolul în calea învățării ICM ar fi lipsa de acces la tehnologie. Evidențierea valorii ICM ajută la identificarea barierelor existente în cadrul infrastructurii universitare, dezvoltarea personalului, precum şi sistemele de sprijin. În timp ce există o nevoie continuă pentru a lucra cu asemenea mijloace care vor oferi un acces durabil şi echitabil, cel mai mare obstacol ar putea fi climatul universitar.

Marc Prensky, identifică o barieră ca fiind profesorii care vad dispozitivele audiovizuale ca pe „o distracție”, declarând, „Să recunoaştem, adevăratul motiv pentru care am interzis  telefoanele mobile este faptul că, având în vedere posibilitatea de a le utiliza,  studenții  şi-ar  dedica  atenția  lor,  la  fel  cum  adulții  o  dac  cu  dezinvoltură, deranjând companionii sau chiar părăsind   sala în care o prezentare nu este convingătoare.” Şi să nu mai vorbim de obsesia „surselor” din timpul examenelor ori a deja mult prea uzitatului „copy – paste” pentru care mulți tineri şi-au riscat chiar statutul de student.

Mentalitatea de a interzice noile mijloace audiovizuale, temându-ne de toate lucrurile rele (care, uneori, se şi întâmplă) pot afecta procedurile proprii procesului de învățământ.   Decizia   de   a   interzice   conspectele   de   pe   Internet,   dispozitivele audiovizuale, a altor conexiuni cu tehnici şi surse specifice au impact asupra studenților pentru rostul devenirii lor. E adevărat, orice instrument care este utilizat prost sau incorect poate fi periculos. Lecții, teste de siguranță sunt obligatorii în folosirea Noilor Media şi tehnologiei de ultimă oră. Dar, renunțarea totală la ele (sau lecțiile etice de „inutilitate” ori „informare diformă”) nu sunt deloc utile pentru a utiliza noile mijloace pe care le avem, totuşi, la dispoziție. Ba,  dimpotrivă,  reprezintă  un  act  de  obstrucție  ce,  ajuns  la  porțile  unor  instanțe supreme, poate fi interpretat şi ca o „limitare a libertăților individuale ale omului” sau „dreptul de a fi informat”. Nu toate deciziile din universități sunt măsurate prin convingeri certe. Aceste tipuri de restricții vizează de cele mai multe ori acțiunile imediate de mobilitate şi verificarea oportunităților unor programe de învățământ şi nu predarea, învățarea sau crearea de soluții. Exista multe bariere la ICM, şi trebuie să le eliminăm.

Acelaşi Marc Prensky ne dă un sfat şi o soluție, pe care am fi putut să o trecem la notele de subsol sau, eventual, la anexe. Ceva ne dă curajul a o insera în textul cursiv. Ne asumăm riscul (greşeala?) cu convingerea unor desluşiri utile pentru noi toți:

mp

De ce avem întotdeauna reacția imediată de frică, de a interzice în loc de a preda? Dacă elevii noştri folosesc telefoanele pentru a-şi face poze în baie, este datoria noastră, ca profesori, să îi învățăm despre importanța intimității (aplaudând probabil în secret umorul lor?). Dacă elevii noştri folosesc telefonul pentru a găsi informație în timpul testelor, este de datoria noastră să îi învățăm despre importanța  corectitudinii  (aplaudând probabil în secret ingeniozitatea lor?). Iar, dacă  elevii  noştri  folosesc  şi  citează  din Wikipedia, este de datoria noastră să nu tremurăm şi să îi ajutăm să facă diferența dintre  „căutare”  şi  „cercetare”  (recunoscând,  probabil  în  secret,  propriile  lipsuri intelectuale). Tradiția „cercetării” într-o facultate sau într-un mediu academic este una lungă şi importantă şi a fost stabilită pentru a putea determina „calitatea” informației. Tradiția cercetării înglobează de ce şi cum cităm sursele, ce surse sunt considerate primare versus cele secundare, ce tipuri şi surse de informație sunt considerate de încredere sau acurate şi multe alte lucruri. Dacă studenții noştri nu ştiu sau nu înțeleg diferența, este responsabilitatea noastră, ca educatori, să fim siguri că o fac. Copiii trebuie să ştie că, în timp ce căutarea implică doar „vizionarea”, cercetarea implică o altă disciplină a comportamentelor. (Care sunt aceste comportamente, dacă nu ştiți deja, pot fi găsite destul de uşor prin… căutare).

Totul e bine, până aici. Dar…Dând crezare faptului că ar fi fost vreodată aşa, nu mai trăim în vremuri „obişnuite”, clare. Mai degrabă trăim în vremuri rapid schimbătoare, juxtapuse. Unul dintre cele mai importante lucruri de înțeles pentru noi, tineri şi bătrâni, este să învățăm şi să realizăm cum să ne adaptăm continuu concepțiile (şi se ne obişnuim cu ideea de readaptare) – inclusiv cei care mizează pe lunga tradiție din spatele lor – la noile condiții şi tehnologii care apar. Wikipedia este una dintre primele şi multele schimbări care au apărut şi vor apărea în continuare. Dar, este un loc bun pentru a începe să gândim diferit.

Deci, ce este Wikipedia şi care este povestea din spatele său? Dacă nu ştiați deja,  Wikipedia este noua „bestie a acestei lumi”, născută în 2001. Se comportă exact ca o enciclopedie online. Diferența dintre Wikipedia şi enciclopediile tradiționale este că articolele sale nu sunt scrise de experți plătiți (enciclopedia Britannica are peste 4000), ci de oricine alege să contribuie. (şi s-a ajuns la sute de mii de „contribuabili”, cifra lor fiind în creştere chiar şi în acest moment!). Nu există articolul pe care îl cauți? Ți-l poți crea singur. Toate articolele din Wikipedia pornesc, de fapt, printr-o unică contribuție a unei singure persoane, care crede că posedă cunoştințe legate de acel domeniu şi este motivată să contribuie. Unele articole nu merg mai departe de această contribuție. Dar, puterea tehnologiei din spatele său constă în faptul că, absolut oricine vrea, poate  adăuga  sau modifica acel articol, doar  apăsând butonul de  editare. Cu alte cuvinte, oricine poate fi editor. Iar acesta este lucrul care o face…controversată. Dragi profesori, bibliotecari şi părinți, să ne clarificăm: copiii noştri vor găsi şi folosi întotdeauna orice va apărea nou. Nu trebuie să interzicem Wikipedia, sau orice altă tehnologie nouă vreodată. Nici să ne fie frică nu ar trebui. Ca educatori, este responsabilitatea noastră să ne învățăm studenții să înțeleagă puterea dar şi limitele tuturor noilor tehnologii, care sunt şi vor fi în continuare la dispoziția lor. Este datoria noastră să le arătăm cum să folosească înțelept aceste noi unelte.

Desigur, primul pas în a face asta este să înțelegem noi înşine uneltele. Deci, care va fi primul articol pe care îl veți scrie pentru Wikipedia?

Noile Media, audiovizualul în special, se configurează în a fi printre marile experimente întreprinse de omenire: ea exercită un fel de influență asupra modului în care evoluează omenirea, o influență pe care puține dintre celelalte variabile „naturale” au avut-o sau o au. Culturi diferite, subculturi diferite, ideologii diferite folosesc audiovizualul, televiziunea într-un anumit context; toate devin „televizualizate” , dar, adesea, în feluri destul de diferite. Noi nu înțelegem destul de bine care sunt efectele actuale ale informatizării profesiilor şi nici dependența de „am văzut la TV sau pe NET”. În anumite privințe, universitatea este cel mai strâns legată de acest proces educativ puternic „adus la zi” de reprezentările audiovizuale; şi aceasta cu atât mai mult în cazul disciplinelor ce delimitează comunicarea şi relațiile publice. Dar în ciuda acestui fapt, această instituție înțelege într-o măsură mult prea mică efectele concrete ale audiovizualizării  – nu numai ca fel de nouă diviziune a cunoaşterii dar şi ca nouă ierarhizare  a  valorilor  impuse  pe  această  cale.  Dacă  analizăm  cu  atenție  aceste aspecte, descoperim că ceea ce constituie „sistem” pentru o anumită profesie în domeniul comunicării şi relațiilor publice, poate fi doar „componentă” pentru o altă profesie.  Astfel, rolul jucat de elementele audiovizuale diferite pentru profesii diferite nu este invariabil. Putem delimita destul de vag „fişa postului” pentru un specialist în comunicare şi relații publice prin audiovizual dacă lucrează la departamentul de ştiri a unei televiziuni particulare, la cabinetul primului ministru, la o firmă de publicitate, la o instituție de protecția consumatorilor sau ca membru al CNA-ului. Pentru marele public, pentru nespecialişti, acesta este un lucru mai dificil de înțeles. Majoritatea oamenilor atribuie specialistului de domeniu un număr restrâns de apartenențe la audiovizual: ori eşti „boss în domeniu”, ori „apari pe sticlă”, ori “faci şi vinzi casete şi CD-uri”  (în sfârşit s-au diferențiat cei care depanează aparate de radio sau televizoare). Întrebat la un sondaj stradal „în ce domeniu lucrează”, un individ care-l văd aproape zilnic vânzând CD-uri piratate la Universitate, a răspuns senin: „în domeniul audiovizualului”.

Încheind cu această glumiță, trebuie să  recunoaştem faptul că există noi întrebări privind audiovizualul (sau ceea ce am denumit mai sus CompAV) care trebuie să fie enunțate, rezultatul fiind deschiderea unor domenii de investigație cu totul noi. Şi nimeni nu poate subestima dificultatea acestei dimensiuni, mediul universitar fiind cel mai propice pentru un asemenea demers.

Iar, dacă pe lângă aceste demersuri de erudită abordare universitară, mai avem timp şi spațiu pentru a surprinde realitatea, viața aşa cum e…nu putem să fim decât fericiți şi să afirmăm cu tărie: „(e)Misiune îndeplinită!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s