A02 – 6 Sinteză – Reflectarea lumii prin audiovizual

Simplificând mult lucrurile, vom spune că, la baza oricărei cunoaşteri prin intermediul audiovizualului stă reflectarea pasivă şi activă a lumii în simțurile vizual, auditiv şi în mintea fiecăruia dintre noi.

În reflectarea pasivă, stimulul   este aproape totul, iar senzația nu face decât să-l reproducă din planul extern al lumii în planul intern al minții.

În reflectarea activă accentul cade pe planul mintal, în aşa fel, încât reflectarea nu e numai o imprimare a senzațiilor, ci şi o selecție a lor, o amplificare  şi  diminuare a lor, şi mai ales o codificare a lor. De aceea, cunoaşterea nu este numai un efect al excitației, ci şi un produs al senzației, precum şi un rod al inteligenței.

Din mulțimea excitațiilor care vin din mediul înconjurător, noi nu prindem decât pe acelea care interesează adaptarea noastră la lume. Razele infraroşii le trăim că o senzație de căldură, pe cele dintre roşu şi violet le apercepem că senzații de culoare, iar undele ultraviolete au doar efecte biochimice asupra noastră. Acest proces de selecție şi codificare, în general, nu înseamnă o ieşire din legile naturii, ci doar o legitate mai complexă, simultan psihologică, biochimică şi biofizică, precum  şi  psiho-socială  şi  culturală.  În  toate  cazurile,  echivalența  dintre  stimul  şi senzație este păstrată deoarece la una şi aceeaşi excitație noi răspundem cu una şi aceeaşi senzație. La aceleaşi, repetate, reîntâlniri impresionante dintre persoane de mult despărțite – în genul de emisiuni „Surprize, surprize” – revederi ce marchează profund persoanele implicate, vor impresiona profund un foarte mare număr de telespectatori  sensibili,  reacția  lacrimogenă  apărând  iarăşi  şi  iarăşi  cu  aceeaşi pregnanță. Principiul echivalenței este păstrat şi în cazurile de amplificare şi diminuare a excitației de către senzație, dar raportul dintre ele nu mai este de egalitate aritmetică, ci de funcție logaritmică: la creşterea excitației în progresie geometrică avem tendința de a răspunde numai cu o creştere a senzației în progresie aritmetică. În cazuri speciale, de pericol sau de bucurie, diminuarea poate fi înlocuită cu amplificarea.

Senzațiile  reproduc  nu  numai  obiectualitatea  fenomenelor,  ci  şi  relaționalitatea acestora, pe care se clădeşte conceptul de structură. De aceea, alături de identitatea obiectuală dintre obiectul, persoana sau faptul vizionat pe ecran şi imaginea din minte a acestora, avem şi identitatea lor relațională sau izomorfitatea. Este cazul să observăm că, din acest punct de vedere, reflectarea este mai deplină, deoarece în izomorfitate procesul de codificare nu intervine. Sub acest unghi, senzația este intuiția directă „a lucrului în sine”. ( Kant a contestat acest proces. De fapt, procesul există, dar celebrul filozof l-a cercetat numai sub unghiul varianţei obiectuale, nu şi sub acela al invarianţei sale relaţionare. În ceea ce priveşte obiectualitatea însăşi este apoi cazul să observăm că procesul de codificare nu falsifică reproducerea, ci doar o face mai eficientă sub unghiul eficienţei acţiunii).

De la reflectarea senzorială la cea rațională, inteligentă

Reflectarea obiectivă a lumii nu este efectuată numai pe calea senzațiilor, pe care cunoaşterea empirică se întemeiază, ci şi pe calea rațională a ideilor, operate de judecată. Pentru a descifra tainele acestei noi reflectări, la legitatea biologică şi psihologică a simțurilor trebuie să adăugăm legitatea social-culturală a persoanei şi a comunității în care trăieşte ea, legitate care este prezentă atât în structura ideilor, cât şi în lanțul judecăților.

În momentul când percepțiile au ajuns la contururi clare, precise şi distincte, iar copilul de doi sau trei ani este în stare să facă şi o judecată, afirmând, de pildă, că „un lucru este mai mare decât altul”, în acel moment relația pe care el o stabileşte nu mai este implicită, ci explicită. Prin aceasta ea nu mai este perceptivă, ci devine şi rațională. De asemenea, ea devine şi social-culturală, nu numai biologică şi psihologică. În asemenea judecăți comparative apare nu numai limbajul, care e un produs social uman, ci şi scara ce stabileşte ordinea mărimilor şi în al cărei sistem  copilul emite judecățile sale comparative. La rândul său, limbajul nu mai este compus numai din sunete onomatopeice sau expresii emoționale, ci şi din cuvinte cu valoare de simbol reprezentativ şi cu caracter social. Este perioada în care copilul începe să distingă vizionând emisiunile TV  mici „pasaje cu legătură” dintre diversele acțiuni şi personaje. Este vârsta la care, în mintea copilului apar primele „acțiuni motivate” ale diverselor reprezentări audiovizuale. Este vârsta la care, într-adevăr, desenul animat are cel mai substanțial rol, prin expresie, capacitate sintetică, repetabilitate utilă învățării. Prin ele, că şi prin frazele prin care ele sunt explicitate, se varsă în mintea copilului întreaga experiență social-culturală a omenirii împreună cu tiparele ei de gândire.

Etapa următoare asigură trecerea de la cunoaşterea empirică la cea rațională şi care se face pe trei căi:

a. una a comparației singularelor sub unghiul asemănărilor  şi deosebirilor dintre ele.

b. a doua este aceea a analizei  şi  sintezei, care stabileşte rostul părților în întreg şi al întregului în lume;

c. a treia este aceea a legăturii dintre precedent şi   consecvent, respectiv cauză, scop  şi efect, cu indicarea direcției de dezvoltare.

La determinarea formală a lumii se adaugă şi cea conținutuală sau materială. Toate acestea cu ajutorul logicii generale, instrumentul operativ de determinare a întregirii reciproce dintre generalitate şi individuație, a interconexiunii dintre particularitate şi universalitate, precum şi a conexiunii dintre cauză, scop şi efect, cu indicarea direcției de dezvoltare. Ea operează astfel nu numai cu asemănările, ci şi cu deosebirile; nu numai cu interconexiunea formală, lipsită de semnificație, ci şi cu cea conținutuală, plină de semnificație; nu numai cu succesiunea, ci şi cu saltul calitativ şi direcția sa de evoluție. Ea realizează astfel atât exactitatea, cât şi validitatea şi este lipsită de orice contradicție, chiar dacă este departe de operativitatea perfectă a cunoaşterii inferate.

Cunoaşterea  lumii  ca  reflectare  obiectivă,  perceptivă  constituie  baza  operațiilor inteligenței. Aceasta este nu numai puterea de judecată, ci puterea de apercepție şi interpretare a lumii sub unghiul ordinii şi legității ei în dezvoltare, operată cu ajutorul instrumentului logic şi matematic. Formele şi categoriile de cunoaştere nu vin „gata făcute” de la naştere (cum credea Kant),  ci  ele  sunt  produsul  educației  şi  instrucției  în  societate,  în  care  odată  cu experiența omenirii sunt „predate” şi tiparele logice şi matematice de gândire. Noile asocieri şi disocieri intelective astfel „cucerite” sunt puternic influențate de imaginație ce le anticipează şi apoi de gândirea ce le verifică. Ele nu sunt bazate numai pe  principiile  logice  şi  matematice  de  identitate  şi  egalitate,  ci  şi  pe  legi  de interconexiune  în  spațiu  şi  timp,  cu  semnificație  şi  direcție  de  evoluție.  Ele,  de asemenea, nu sunt numai procese intelectuale, ci şi procese emotive şi voliționale.

 Rolul fanteziei în procesele inteligenței este deosebit de important, deoarece orice act de judecată începe prin a fi o ipoteză şi devine un adevăr numai la urmă, după verificarea pe care o face gândirea. Triada încercare – eroare – reuşită este prezentă şi în acest proces. Dar încercarea apare mai mult în fantezie, iar eliminarea erorii şi stabilirea adevărului revine gândirii.

Imaginația este aventura noastră în necunoscut. Ea nu pleacă însă „de la nimic”, ci de la cunoaşterea şi organizarea minții noastre. Ea încearcă, de fapt, o nouă lărgire a orizontului de cunoaştere şi o nouă adâncire a interpretării sale. că atare, ea nu este numai o discontinuitate față de trecut, ci şi o continuitate. Ea e declanşată de o nevoie de cunoaştere, pe care gândirea nu a putut-o rezolva încă. Ea este o nouă ipoteză, pe care gândirea urmează să o verifice atât sub unghi teoretic cât şi practic.

Imaginația, de asemenea, nu este numai un proces individual, ci şi unul social – cultural. Ea nu este numai un proces intelectual, ci şi unul emotiv şi volitiv. Ea nu este numai un proces care funcționează în stare de trezie, ci şi unul la care participă şi activitatea   din   inconştient.   Gândirea,   în   schimb,   introduce   operațiile   logice   şi matematice, cu ajutorul cărora se realizează verificarea ei. Dar imaginația şi inteligența nu sunt nicicând desprinse de cunoaşterea senzorială, cum s-a crezut mult timp. Ideile sunt doar sinteza percepțiilor şi reprezentărilor, nu ” o lume aparte” cum au socotit Platon şi gânditori ai Evului Mediu. raționalitatea abstractă se întregeşte cu percepția audiovizuală concretă şi nu o contrazice. Cât priveşte asocierea şi disocierea, pe de o parte, imaginația şi gândirea, pe de altă parte, ele sunt funcțiunile de bază ale inteligenței, iar memoria este condiția lor. Scopul final al inteligenței rămâne lărgirea de orizont a cunoaşterii şi adâncirea interpretării ei sau inventivitatea creatoare. Imaginația anticipează adevărul, pe care gândirea îl verifică şi îl acreditează, adăugând la experiența individuală a persoanei şi moştenirea socială a culturii, cu tiparele ei logice şi matematice. Acestea din urmă apar şi în inteligența intuitivă, numai că ele sunt implicite acesteia. De cele mai multe ori, individul aplică principiile logice numai în formula rudimentară şi implicitată, nu în cea dezvoltată şi explicitată. Într-o mare măsură, ultimul secol a forțat în mod excesiv „renunțarea la abordările savante”, la spiritul analitico-sintetic cu pretenții exhaustive.

Astfel, în opoziție cu speculațiile teoretice ale culturii europene, cu un caracter precumpănitor beletristic şi umanist, s-a afirmat, la începutul veacului acum încheiat, civilizația americană, clădită pe  pragmatism şi tehnicitate. În contextul ei, la un moment dat, adevărul însuşi era definit că „ceea ce reuşeşte în viață”, iar nu că ceea ce satisface criteriile de obiectivitate, raționalitate şi completitudine, pentru care un Kant, un Hegel au însemnat atât de mult. E drept, de pe la 1930 încoace pragmatismul american s-a orientat şi spre teorie pe care a promovat-o în universități, institute  politehnice, academii de comerț, industrie, agricultură ş.a. Ponderea dintre speculațiile teoretice şi aplicațiile practice variază nu numai după gradul de dezvoltare   a societății respective, a culturii şi sectoarelor de activitate predominante, ci şi după structura societății, de specificitate zonală, de tradiție,  impact de civilizație şi caracteristici sufleteşti. Or, aceasta din urmă este determinată în bună măsură de modul special de desfăşurare a vieții imediate. Şi, trebuie s-o recunoaştem: înainte  de  a  descoperi  înțelepciunea  vieții,  americanii  au  luptat  pentru  o  condiție imediată a vieții. La fel procedează şi japonezii. Practici au fost de altfel şi grecii…

În faza mecanizării, inginerii americani au fost mai mult maiştri. dar în fața automatizării, muncitorii înşişi au devenit ingineri. la fel a crescut importanța practică a teoriei şi în domeniul medical, social-politic etc. De aici trecerea tot mai importantă a puterii  în  mâna  consilierilor  ştiințifici,  ataşați  pe  lângă  factorul  politic  ales.  Dar tehnocrația de azi este mai mult sociocrație. Acesta este, în fond, însuşi mersul profesiunilor. Într-o țară dezvoltată că S.U.A., 7 % din populația activă lucrează în agricultură, 36 % în industrie şi restul de 56 % în serviciile publice şi  social – umane. Începutul secolului al XX-lea a aparținut tehnocratului. Ultimele lui decenii – organizatorului social. Inteligența socială este chemată să joace astăzi un rol tot mai important.

Unii  oameni  au  disciplina  psihologică,  dar  nu  şi  pe  cea  socială.  Este  cazul persoanelor antisociale. dar dacă, teoretic, această discriminare este plauzibilă, practic ea nu este reală, deoarece persoanele lipsite de disciplină socială sunt în general private şi de cea psihologică. De aceea, caracterul psihologic este de obicei şi social. Şi invers. Datoria noastră nu este numai să evităm răul (pentru noi înşine), ci să facem şi binele  (pentru  toți),  pe  baza  voinței  traduse  în  faptă    De  aceea,  stăpânirea  şi conducerea de sine în ceea ce priveşte conştiința, vorba   şi   fapta nu se întemeiază numai pe inhibiția actelor negative, ci şi pe persistența, insistența în a le realiza pe cele pozitive.

Dar (auto)disciplina psihologică, cea socială, morală ş.a. bazate pe reciprocitatea dintre inhibiție şi persistență, definesc numai legitatea formală a caracterului, nu şi conținutul său, respectiv  motivele  şi scopurile acțiunilor noastre. Caracterul înseamnă conjugarea armonioasă a tendințelor şi valorilor pe care se bazează adaptarea, conservarea şi dezvoltarea ființei noastre, în raport cu lumea şi societatea. Caracterul, la fel că şi inteligența, nu este numai un „atribut” al persoanei, ci este şi o conjugare armonioasă şi eficientă cu lumea, o colaborare cu ea.

image261

CRITERII DE APRECIERE

În evaluarea calităților documentare ale unei fotografii sau imagini surprinse pe micul ecran, noi punem de obicei trei întrebări:

1.  – E autentică ?

2.  – E corectă ?

3.  – E adevărată ?

1. Autenticitatea – garantată de anumite trăsături şi utilizări ale pozei sau imaginii filmice ne cere că scena să nu fi fost retuşată sau modificată. Spărgătorul mascat care fuge dintr-o bancă nu a pozat pentru fotografie sau pentru operatorul tv, norii nu sunt reproduşi de pe un alt clişeu, leul nu este filmat în fața unui decor înfățişând o oază. 2. Corectitudinea – cere asigurarea că imaginea corespunde cu ceea ce a văzut obiectivul camerei: culorile nu trebuie să fie estompate, lentila nu trebuie să deformeze proporțiile. 3. Adevărul – nu tratează imaginea reprezentată că pe o declarație referitoare la ceea ce era prezent în fața camerei de luat vederi, ci se referă la scena înfățişată că la o declarație despre realitățile pe care trebuie să le transmită imaginea. Noi întrebăm dacă aceasta  este  caracteristică  pentru  ceea  ce  intenționează  să  ne  arate.  O  imagine reprezentată poate –  să fie autentică dar neadevărată sau-  poate să fie adevărată deşi nu este autentică.

Când – în piesa „Balconul” de Jean Genet – un fotograf al reginei trimite pe unul dintre revoluționarii arestați să-i aducă un pachet de țigări şi plăteşte un ofițer de poliție că să-l împuşte, fotografia rebelului ucis în timp ce încearcă să fugă este neautentică, dar probabil este corect făcută şi nu neapărat neadevărată. „Monstruos?” spune regina. „Aşa se obişnuieşte, Maiestate”, îi replică fotograful. Într-adevăr, când e vorba de realitate, problema nu mai este neapărat de domeniul strict al fotografiei sau imaginii filmate. Comunicarea audiovizuală poate fi mai mult sau mai puțin alterata de erori de percepție. Existenta lor este inerenta ființei  umane şi nimeni nu-i ferit, la modul absolut, de erorile normale de percepție. Acțiunea lor este legată de natura versatilă a firii omeneşti, de experiența individuală diferită a comunicatorilor, de natura stimulilor şi a canalului de comunicare, de context, cultură şi factori de situație.

Armonia şi dizarmonia în natură îmbracă diverse forme. Şi nu vorbim doar despre o matematică miraculoasă a naturii, care se potriveşte admirabil minții noastre, ci chiar despre o frumusețe a teoriilor ştiințifice ce descriu realitatea. Ascultând şi văzând multe din minunile artistice făurite de om, ne întrebăm, totuşi: cum se poate explica existența armoniei, a ordinii în Univers? Cum s-ar putea explica felul în care înclinația noastră spre frumos, spre simetrie şi armonie se întâlneşte atât de bine cu armoniile naturii, încât, prin intermediul propriei rațiuni, omul ajunge să surprindă frumusețea lumii cu frumusețea teoriilor matematice ale rațiunii lui?

Foarte multe dintre descoperirile din fizică au fost posibile pentru că în expresiile matematice ale fenomenelor, fizicienii au urmărit şi frumusețea rezultatului! Spre exemplu, laureatul premiului Nobel pentru fizică, Steven Weinberg, afirmă că, deşi nu se cunoaşte cu precizie unde anume în munca lor fizicienii trebuie să se bazeze pe simțul estetic, totuşi, în fizica particulelor elementare, judecățile estetice par să funcționeze din ce în ce mai bine. De fapt, în multe cazuri teoreticienii chiar au luat decizii pe criterii estetice, plecând de la premisa că „teoriile au o eleganță şi o frumusețe a structurii pe

măsura lumii în care trăim“. Iar această strategie s-a dovedit câştigătoare. „Teoriile fizice au  un  gen  de  frumusețe.  (…)  frumusețea  simplității  şi  inevitabilului  –  frumusețea structurii  perfecte,  frumusețea  potrivirii  rigidității  logice.  Este  o  frumusețe  sobră  şi clasică“ (Steven Wenberg, Visul unei teorii finale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 133) .

Dar, pentru că sfera de interes, audiovizualul, ar avea certe dependențe de artă, să găsim explicații, cu precădere în zona artisticului. Astfel, dacă la o statuie, s-ar pune o mână într-o parte, un ochi în altă parte, şi în sfârşit toate părțile ei aşezate în diferite locuri, statuia nu va părea frumoasă celui care ar privi-o; dar dacă toate mădularele sunt aşezate la locul lor, chiar un nepriceput în artă va vedea frumusețea mădularelor statuii. Artistul, însă, vede frumusețea fiecărei părți din opera să înainte de terminarea ei şi laudă fiecare parte, pentru că se duce cu gândul la sfârşitul operei lui.  Mai mult decât atât, artistul descoperă în structura materiei acele potențe existente în universul trăit sau imaginat şi care se dovedesc a avea doar o frumusețe în sine, fără vreo similitudine cu un  posibil  real;  ele  sunt  pline  de  potențialități,  concretizând  diversele  intenții  ale autorului.

Un moment muzical că cel ce urmează poate trezi unui artist plastic tradițional dar şi unui programator PC acea trăire artistică  ce-l va stimula să recreeze imaginea naturii ca semn al unei miraculoase dependențe. Prin aceasta, nu ni se propune „o altfel de natură”, ci… mai multă natură, pe care nu prididim să o căutăm şi să o descoperim până şi în cele mai sofisticate combinatorii ale computerului.

10pt10Pentru o abordare sistematică a unei reprezentări audiovizuale, rețineți:

1.     Studiați conceptele şi problemele referitoare reprezentarea audiovizuală la care vă referiți,  la  subiectul  propus  de  aceasta,  cu  grijă  specială  pentru  înțelegerea realității specifice; amintiți (sumar) alte exemple ce ajută la înțelegerea şi ilustrarea subiectului.

2.     Asigurați-vă că ați reținut corect date formale şi de conținut, locurile, termenii, numele de care vă veți folosi în argumentație; evidențiați cu atenție eventualele argumente pe care le-au avut autorii, necesare pentru construcția unei idei interesante şi, implicit, a unui mesaj atrăgător; încercați să rețineți componente, eventuale exprimări, particularități, detalii audio-video   cu relevanță deosebită pentru înțelegerea problemei.

3.     Prelungiți   studiul prin păreri şi reflecții (strict) personale şi notați-le pentru voi înşivă; luați-vă timpul necesar examinării înțelegerii fiecărui element al subiectului supus atenției; străduiți-vă să stabiliți sensul precis al problemei puse în discuție; plasați subiectul în contextul cerut (social, politic, economic, cultural, moral, de loisir, etc.) şi dați-i substanță, apartenență, implicații.

4.    Alcătuiți câteva enunțuri apreciative despre reprezentarea audiovizuală, subiectul ce îl aveți în atenție; feriți-vă să (re)folosiți idei deja uzate sau împrumutate din alte realizări (similare) de succes; nu insistați asupra unor principii, formulări, teze (mult) prea cunoscute, lăsând senzația că totul este stabilit, prestabilit de mult şi că nu mai sunt lucruri de spus sau de făcut.

5.    Nu uitați pe parcursul expunerii efective de la ce subiect ați plecat, chiar dacă, în subsidiar, faceți apel la toate cunoştințele voastre care s-ar raporta la subiectul tratat; expuneți (eventual) cunoştințele voastre în funcție de subiect şi nu subiectul în funcție de cunoştințe.

6.    Utilizați pe cât posibil experiența personală şi reflecțiile personale, dar fără să le substituiți  ideilor  ce  emană  din  însuşi  subiectul  abordat.  Cu  focalizarea  pe subiectul  reprezentării  tratați    problematica,  situația  supusă  atenției  ca  pe  un întreg, nu ca pe o colecție de păreri, aspecte, unghiuri de vedere puse unele lângă altele

7.     Punctele de vedere formulate trebuie să fie clare, uşor de „citit”, „văzut” sau „auzit” pentru marea majoritate a receptorilor; respectați regulile „gramaticii expresiei” genului pentru care ați optat; stilul trebuie să fie clar; aspectele compoziționale nu trebuie să fie sofisticate, ci cât mai apte să „servească” subiectul.

8.   Nu folosiți   componente, descrieri, ilustrații neglijente, neclare; nu compuneți momente interminabile, prea lungi sau prea scurte

9.    Având în vedere că vă referiți la o reprezentare audiovizuală care, prin natura ei, are particularități multiple de compunere, atenționare şi receptare, formula de analiză-sinteză la care apelați trebuie să nu fie inferioară ca spectaculozitate; un punct  de  vedere  gândit  în  spiritul  reprezentării  audiovizuale  analizate,  cu eventuale artificii proprii genului poate fi o adevărată cheie a succesului.

10.  Respectați momentele inițiale care au generat punctul dumneavoastră de vedere şi, implicit, nevoia de cunoaştere a problematicii, contextului şi persoanelor implicate; „Închideți” întreaga expunere – sau eventualele secvențe – cu   un element sintetic (frază, imagine, alt element) cu putere de semnificație certă.

Dar, cum şi audiovizualul are deja o istorie proprie, ar fi imposibil să nu aibă şi… o ceață a lui, în care să ne pierdem…

Pe „repede înainte”, să ne lăsăm pierduți

într-o primă parte a fascinației celei de-a şaptea arte…

Ce filme recunoşti?

copffi

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s